Editorial pe repede înapoi

Citiţi un fragment din această carte.


Aşa ceva n-am mai păţit: să ridic ochii, în 2013, dintr-un text scris la începutul anilor '90 şi să văd în jurul meu chiar viaţa de atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi adesea în obraz, din politică şi din media, din administraţie şi din instituţii de forţă, aceleaşi nume, cu aceleaşi CIP-uri, aceeaşi impertinenţă, aceeaşi puţinătate, sau clone perfecte ale acelor figuri. "Nu s-a schimbat nimic în România" nu e doar o vorbă spusă cu obidă, ci un ciomag care te loveşte în moalele capului citind articolele lui Cornel Nistorescu din Expres. Mai mult: dacă vrei să ştii ce trăieşti în 2013, ai şanse mici să afli de la tenorii diverselor scene de azi; în schimb, te lămureşti fără greş din prestaţiile celor de atunci, toate grosolane, violente, şmechere, temătoare de orice geană de adevăr.
Dacă ar trebui să dau vreodată o declaraţie la poliţie, aş scrie: "Îl cunosc pe Cornel Nistorescu de 32 de ani." Factual, ar fi corect. Pe fond însă, inexact. Pentru că am început să-i citesc sistematic editorialele bine după anul 2000, când el se aşezase deja oarecum contemplativ "la balcon" şi părea să se fi specializat în panorame înţelepte ale zilei şi în defrişări punctuale ale unor mari potlogării. N-am ştiut că a fost o vreme - vremea Expres 1990-1995 - în care Cornel scria "din piaţă", lipit de spinarea slăbănoagă, cocoşată, batjocorită a unui popor abia ieşit din multilaterala închisoare comunistă. Când, în câteva rânduri în ultimii doi-trei ani, am tresărit la articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la vreo televiziune, era, evident, pentru că se scoborâse iarăşi "din balcon" ca să se ducă "în piaţă".
Nu e, desigur, întâmplător că la noi s-a menţinut până azi tandemul piaţă-balcon inventat de conştiinţele naţionale pe la 1860 şi că modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât impulsuri. Un vast proces de măsluire îmbracă în molton aspre realităţi geopolitice, redactând rapoarte digerabile, ba chiar scrie din documente formale "un feliu de" istorie care nu foloseşte decât scribilor ei şi unor şefi trecători. Cine vrea însă povestea autentică de după 1989 a neamului său chinuit o va găsi în bună măsură în cioburile de oglindă pe care unul ca Nistorescu a avut inteligenţa şi buna-credinţă necesare pentru a le instala "în piaţă" din prima clipă şi apoi inspiraţia şi bunul-simţ de a le vizita în toate momentele de cumpănă.

- Băi românilor, aveţi ceva arme prin portbagaj ?
A fost singura întrebare cu care ne-au întâmpinat grănicerii bulgari, încă ciupiţi de veselia nopţii de Revelion. De două ore era deja 1 ianuarie 1990. Plecaserăm cu aproape patru luni în urmă dintr-o ţară comunistă şi ne întorceam în alta, ziceam eu, liberă, vedetă europeană, plină de morţi, de terorişti, dar şi de fapte de mare curaj.
Conduceam cu frică biata noastră Dacie galbenă, inscripţionată cu "Flacăra Tour", spre Giurgiu şi mai apoi spre Bucureşti, aşteptând să dăm ochi cu prima patrulă de revoluţionari sau de soldaţi, chiar de terorişti. Sau să sărim din maşină ori să strigăm "oameni buni, oameni buni!". Sau să vedem o casă în flăcări. Sau măcar un tanc nemişcat pe marginea drumului. Sau o maşină arsă. Sau ceva care să ne introducă în noua realitate. Nimic la Adunaţii Copăceni, nimic la Călugăreni, nimic la 1 Decembrie, nimic la intrarea în Bucureşti, nici pe Şoseaua Giurgiului. Doar petrecăreţi în retragere, doar maşini răzleţe dintr-o noapte de Revelion care se spărgea încet, fără muzică, fără artificii, fără şampanie. Mută, rece, cu urme de zăpadă şi cu străzi pustii şi murdare. Priveam Bucureştii învăluiţi într-un aer de final de tragedie deşi nu se vedeau decât semnele unui sfârşit de carnaval. Nici o casă în flăcări, nici o maşină fumegând, nici o patrulă, nici un mort pe străzi, nici o maşină blindată, nimic, nimic până în faţa blocului meu din Drumul Taberei nr. 250. Cam aşa arăta capitala României, oraşul-vedetă planetară din zilele căderii lui Nicolae Ceauşescu. O deosebire uriaşă între ce anunţau televiziunile europene şi ce vedeam eu cu ochii umflaţi de nesomn.
La cinci dimineaţa am început să mă uit, pe un videocasetofon, la primele casete din transmisiunile TVR. Erau secvenţele cele mai dure pe care le înregistrase Monica Nistorescu pentru a mă ajuta să înţeleg desfăşurarea Revoluţiei române. Ceauşescu avea robineţi de aur. Stop. Nu se poate! Aurul este moale şi se macină. Avea cântar de aur pentru a cântări mâncarea câinilor. Stop. Nici asta nu se poate! Cântarul de aur se dereglează şi nu cântăreşte nimic. Atunci am auzit prima oară o replică pe care am tot auzit-o apoi, ori de câte ori puneam la îndoială ceva din acele evenimente:
- Tu să taci, că tu n-ai fost aici la Revoluţie!
Am derulat caseta pe repede înainte. Ioan Erhan, secretarul de partid de la Scînteia, anunţa la TVR că ziarul îşi schimbă numele în Scînteia poporului. Sictir! A fost printre primii activişti de duzină ieşiţi din tranşeele PCR pentru a îmbrăca haina de revoluţionar. Pe repede înainte. Petre Popescu şi Teodor Brateş, George Marinescu etc. Şi Cazimir Ionescu, şi Mihai Montanu. Şi, dintr-o dată, printre ei, cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, eternul Sorin Postolache, fost coleg de redacţie la revista Flacăra, inginer chinuit de gramatică, om bun la toate, dar nici fotograf, nici ziarist, nici chiar caricaturist. Renăştea. Omul se înghesuia să ia startul în noua mare cursă a oportuniştilor. Dă-i cu Revoluţia! Pe repede înainte. Un ofiţer cu minte puţină. Care revoluţie ? Parcă vedeam secvenţe din prima răscoală a mediocrilor. Niciodată nu mai văzusem atâţia oportunişti înghesuiţi pe fiecare centimetru pătrat al micului ecran. Şi totuşi, muriseră oameni! Zeci, sute. Poate mii. Unde erau teroriştii ? Dar fântânile şi rezervoarele de apă otrăvite de securişti ? Pe cei mai mulţi dintre actorii nopţilor de revoluţie îi cunoşteam. Oameni de mâna a doua şi a treia de prin instituţii, redacţii de ziare şi reviste, teatre, cafenele. Un amestec ciudat, de operetă. Era şi nu era revoluţie. De a doua zi descopeream altceva. Că oamenii se bucurau totuşi cu adevărat de căderea lui Ceauşescu. O bucurie exagerată parcă pentru a acoperi anii de nepăsare sau de complicitate cu "Epoca". Cei mai mulţi îşi descopereau în biografie şi mici semne de disidenţă. Indivizii de acest fel aveau chiar un pic de culoare în valul zgomotos de sentimente şi vorbărie. O altă ţară, un alt sistem, o altă lume! Cei mai mulţi visau cu voce tare. Încă un hâc de câteva zile şi vom trăi ca în Europa de Vest! Aşa gândeau oamenii, aşa arătau lucrurile în acele zile de ianuarie în care începea o altă perioadă importantă din viaţa mea şi a României.
În două zile am izbutit să contactez câţiva colegi de redacţie şi puţinii prieteni pe care îi aveam prin Bucureşti. Poveşti şi iar poveşti despre revoluţie. Era doar încercarea mea de a înţelege nebunia indusă de TVR şi de agenţiile străine de ştiri. Adrian Severin, activist de nivel naţional încă din anul întâi de facultate, era deja mare mahăr. În câteva luni a ajuns ministru. Un regizor ratat deja se mişca de zece ori mai arogant. Era şi el ministru. Un profesor mediocru, care conducea departamentul ideologic, chiar m-a chemat să facem un "mariaj profesional" cu FSN-ul. Adică ? Să faci un ziar al guvernului! Ce să fac acolo ? Să îl conduci, a zis el. Tot atunci m-a căutat şi Mihai Cârciog, despre care nu ştiam absolut nimic, să facem împreună revista Expres. El a fost omul de care aveam să mă apropii şi alături de care să dezvolt proiectul Expres şi, mai apoi, cu şi fără Ion Cristoiu, Evenimentul Zilei. Mihai Cârciog a fost norocul din acel peisaj de după furtună. O lume de umbre, de mediocri, de rataţi, de activişti, de şmecheri, de apropiaţi ai serviciilor, unii dintre ei cu siguranţă acoperiţi, de loviţi în cap de dorinţa de putere, de paranoici şi de patrioţi desueţi ţâşnise din subsolurile României şi din praful bulevardelor bucureştene pentru a se aşeza în fruntea celor care turnau fundaţiile democraţiei. Pe repede înainte. Ceva nu era în ordine. Falsul, machiatul, manipularea, lumea activiştilor comunişti în haine albe, de prevestitori ai vremurilor noi răsăreau de peste tot. Când discret, când agresiv, când violent, când dispreţuitor.
Imaginea de tragedie amestecată cu carnaval m-a urmărit mereu. Ca din întâmplare, pe la demonstraţii, reporterii României libere şi ai revistei Expres erau fugăriţi sau chiar bătuţi printre primii. N-a trecut mult şi n-am mai putut tipări revista în Bucureşti. Spaţiul tipografic le fusese alocat ziarelor editate de partidele politice. Urmau alegerile din 20 mai. În 13-15 iunie, bunii şi patrioţii muncitori tipografi de la Alexandria au refuzat să mai tipărească revista. Ne-au anunţat că, în cazul în care totuşi apare, îi dau foc în centrul oraşului. Cumnata mea a început să se plângă că a dispărut câinele şi nişte indivizi mă caută noaptea pe acasă. Minerii au devastat redacţia revistei Expres, căutând în subsolul clădirii de pe Strada Batiştei o tiparniţă de bani. Întrebau de mine, însoţiţi de un individ în civil. S-au mulţumit cu un fax şi cu două maşini de scris electrice. Prin 2006 am apucat să citesc rapoartele ofiţerilor SRI care m-au căutat peste tot în acele zile şi nopţi de groază. Rapoartele lor se găsesc în Dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Ce aveau cu noi ? Pe cine incomodam ? Un fost student la regie a venit să se confeseze. Fusese constrâns să toarne în timpul studenţiei, iar după revoluţie fusese contactat de ofiţerul său de legătură pentru a se infiltra la revista Expres şi la Liga Studenţilor. Am conceput un fotoreportaj despre casele conspirative ale Securităţii. La prima adresă am fost blocaţi de soldaţi şi de un general Stan, care ne-a confiscat aparatele. Nici hârtie nu se mai găsea pentru Expres. Şi nici pentru Evenimentul Zilei. Eram presa liberă, dar eram şi oaia neagră. Din umbră, de după colţuri, din subsoluri, din birouri şi din privirile oficialilor ne întâmpina o răceală, o distanţă cu subînţelesuri, o ameninţare. Undeva, între speranţele şi sub agitaţia românilor, se ascundea marele dinozaur al comunismului, statul totalitar, cu structurile sale de oţel, prelungite şi ele pe neaşteptate în tot felul de combinaţii economico-politice şi de siguranţă naţională. Iar printre toate acestea, mişunând ademenitor, cu idei noi, principii, ajutoare, oferte de susţinere materială, agenţii americani, francezi, englezi, germani, unguri şi chiar ai Moscovei. Românii voiau democraţie şi schimbarea lumii. Evenimentele din România şi evoluţia societăţii s-au dovedit a fi un proces mai complicat decât ne-am imaginat. Dorinţele de libertate şi democraţie ale compatrioţilor noştri capotau din nepricepere, deturnate de strategii externe, de zbaterile disperate ale foştilor de a nu pierde puterea şi de a nu ajunge în faţa judecătorilor. Comunismul nu voia să decarteze, Securitatea nu voia să deconteze, armata nu voia să fie cercetată pentru greşelile şi morţii din decembrie, iar privilegiaţii se luptau cu înverşunare să rămână la butoanele de comandă ale noii lumi.
Ce împiedecam noi în această schimbare dură de lume, adeseori cu un pitoresc de plâns şi de râsul lumii ? Ca nişte naivi, făceam cronica săptămânală a evenimentelor, depuneam mărturie pentru grosolanul aranjament în virtutea căruia evolua România. Scriam despre un târg cu Vestul, cu fostele servicii secrete, cu fostul activ de partid şi de stat. Depoziţiile şi informaţiile noastre încurcau mai mult decât teroriştii. Pentru statul comunist pavoazat în capră democratică, noi eram duşmanii, teroriştii, inamicii democraţiei. Trudind cu încăpăţânare la cronica vremii, mergeam ca inconştienţii pe o lamă care juca rolul de punte între două lumi.
Ceva era trist, ceva era fals, ceva era periculos, ceva venea din trecut. Între comunism şi ce trăim astăzi, am parcurs ani şi ani pe lama tăioasă a ameninţărilor, spre a descoperi că am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiaşi stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat.
 
(Prefaţa volumului "Români, vi se pregăteşte ceva!". Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995), apărut la Editura Compania, 2013)