Preţuri egale şi invariabile: condiţiile de construire a blocului C.A.M. din Parcelarea Belvedere (1942)

După preluarea conducerii statului de către generalul Ion Antonescu şi după cutremurul din noiembrie 1940, reglementările în privinţa construirii imobilelor devin mai riguroase. Întreprinderile private care câştigă contractele de antrepriză a locuinţelor proiectate de stat sunt obligate să îndeplinească condiţii mai numeroase decât în perioada precedentă. Statul îţi consolidează poziţia, de asemenea, prin adoptarea succesivă a diverselor legi care stabilesc că antreprizele sunt obligate să se supună reglementărilor, contractele nefiind negociabile. Aceste reglementări afectează industria construcţiilor, inclusiv pe cea a construcţiilor de locuinţe sociale. Este şi cazul construcţiei blocului de locuinţe din Parcelarea Belvedere, bloc despre care locatarii menţionează că a fost construit în 1910, dar care este proiectat de Regia Monopolurilor Statului în 1942.
 
Evoluţia locuinţelor sociale de la vile individuale înconjurate de grădini la apartamente în blocuri de locuinţe este rezultatul firesc al creşterii populaţiei Bucureştiului în deceniul al patrulea, dar şi al schimbărilor în domeniul arhitecturii. Dacă în articolul precedent analizam motivele pentru care Regia Monopolurilor Statului a decis construirea de locuinţe individuale lângă Manufactura de Tutun Belvedere, în prezentul articol urmărim completarea acestei parcelări cu un bloc de apartamente, construit în anul 1942, aşadar în plină guvernare Antonescu.
 
Ca şi în cazul CFR-ului, Antonescu cere un raport detaliat asupra locuinţelor construite de Regia Monopolurilor Statului în care erau enumerate vilele din cartierul Belvedere (Grand), imobilele din Piaţa Lahovary şi din strada Ţepeş-Vodă, precum şi cartierul de locuinţe ieftine al Fabricii de Chibrituri de la Filaret. În acelaşi raport (datat probabil în primele luni ale anului 1942), se consemnează şi proiectele viitoare, şi anume "construirea unui blok de 30 de apartamente pe terenul Cartierului Belvedere şi înlocuirea vilelor uzate şi dărâmate din acelaşi cartier."[i] Acest proiect este pus în aplicare ulterior, iar datele privind construcţia sa, precum şi planurile s-au păstrat în arhive.
 
Condiţiuni speciale pentru lucrările de construirea la roşu a unui bloc de locuinţe pentru lucrători
 
Statul impune o serie de reglementări care apar în Condiţiunile generale pentru întreprinderile de lucrări publice din 1927 (broşură publicată în 1938), ataşată dosarului, şi le repetă şi întăreşte pe cele deja existente. În primul rând cei care doresc să participe la licitaţie trebuie să prezinte dovada că "sunt conduse real de ingineri constructori, arhitecţi diplomaţi sau subingineri de lucrări publice."[ii] În privinţa planurilor, antrepriza trebuie să verifice planul făcut de CAM şi să îl execute ca atare. În cazul în care nu se depun contestaţii şi propunerile de rigoare, statul consideră că planul este corect proiectat şi orice vină priveşte exclusiv antrepriza. Aceasta este nevoită să plătească pagubele şi despăgubirile în cazul în unor accidente. Nicio şansă din partea antreprizei să modifice preţurile: "preţurile oferite la licitaţie rămân fixe şi invariabile, pe tot timpul duratei contractului şi ele nu vor putea fi modificate sub nici un cuvânt"[iii] Din contract înţelegem că se datorează legii nr. 106/5 feb 1942. Timpul alocat construirii era de 6 luni, fiind prevăzute amenzi de 2,000lei pentru fiecare zi de întârziere. În cazul în care lucrarea întârzia mai mult de 30 zile, CAM putea rezilia contractul. Se înţelegea că programul era calculat corect de CAM şi că întârzierea se datora exclusiv antreprizei. Aşadar, dacă lucrările nu se vor executa în conformitate cu programul de lucru, cu proiectul şi condiţiile din prezentul dosar, CAM are dreptul de a considera contractul reziliat chiar în timpul executării lucrărilor, fără somaţie, chemare în judecată etc."[iv]
 
Contractul prevedea implicarea statului şi în dinamica interioară a antreprizei, dorind să controleze activitatea muncitorilor antreprizei, de fapt avertizând că nu admite nicio tergiversare în privinţa oricăror daune pe care muncitorii lor le-ar putea aduce, contractorul fiind responsabil pentru activitatea propriilor muncitori: "orice pagubă produsă de aceştia (angajaţi) averii mobile sau imobile ale CAM se va imputa antreprizei."[v] Calitatea lucrării este garantată tot de antrepriză care era "datoare să execute lucrările după toate regulile artei, cu materiale de cea mai bună calitate şi cu lucrători pricepuţi."[vi] După experienţa cutremurului din noiembrie 1940, se subliniază obligaţiile de construcţie: \'în ce priveşte calitatea materialelor şi modul de executare al lucrărilor se aplică...prescripţiile provizorii pentru cutremur, publicate în Monitorul Oficial No.15 din 10 Ianuarie 1942.[vii]
 
Alte articole obligau antrepriza să lase schelele spre folosire CAM-ului în cazul altor lucrări la bloc în acelaşi timp, şi să cureţe toate materialele lăsate în urma săpăturilor, să colaboreze cu dirigintele lucrărilor (din partea CAM) şi să respecte programul pe care comanditarul îl impune. Unul dintre cele mai importante detalii era legat de angajaţi: astfel, conform unei legi din 1931, "antreprenorii sunt obligaţi sa întrebuinţeze pentru lucrările date lor în executare o cotă de cel puţin 35% din lucrătorii şomeri recomandaţi de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, sau organele sale exterioare, condiţiile de muncă şi salarizare pentru aceşti lucrători fiind aceleaşi ca şi pentru ceilalţi lucrători angajaţi la antrepriză"[viii] în aceeaşi linie, conform contractului, "antrepriza este obligată a îngriji şi de plata cotizaţiilor pentru asigurarea muncitorilor utilizaţi la lucrare, pentru caz de boală sau accidente, conform cu prevederile legii relative la ocrotirea muncitorilor"[ix] Din păcate, dosarul nu detaliază şi rezultatele: care a fost antrepriza căreia i-a fost încredinţată construirea, cum s-a achitat aceasta de sarcini şi care au fost reacţiile acesteia la condiţiile speciale. Cert este că blocul a fost construit şi certifică o direcţie clară pe care o ia construirea locuinţelor sociale: blocul de locuinţe, abandonând treptat conceptul de oraş-grădină, în măsura în care acesta a reprezentat etalonul iniţial.
 
Construirea blocului, pas cu pas
 
Devizul estimativ oferă, ca de obicei, detalii despre modul de construcţie: aşadar, în anul 1942 construcţia unui bloc de P+2 etaje necesita următorii paşi: săpătura de 5m, turnarea betonului simplu şi a betonului armat, zidăria din cărămidă, şarpanta, astereala "din scânduri de brad noi de 2,5 cm grosime şi de 15-16 cm lăţime"[x]. Se adăugau streaşina, jgheaburile, acoperişurile cu lucarne. Totul era planificat până la cel mai mic detaliu, materialele adiacente fiind măsurate atent (cuie, scoabe); scândurilor fiind prinse "cu două cuie de 70 mm."[xi] În total lucrarea costa 15,5 milioane, iar ca şi cheltuieli neprevăzute se mai adăuga încă 500.000 lei, ridicând astfel preţul la 16milioane lei. De asemenea, costul fiecărui dintre aceşti paşi era analizat separat, inclusiv munca plătită salahorilor, zidarilor sau dulgherilor sau transportul cu căruţa a pământului scos de la săpătură.
 
Este această abordare cauzată de teama unui nou cutremur sau de dorinţa lui Antonescu de a ţine sub control industria de construcţii, mai ales cunoscând contractele dezavantajoase pe care statul le încheia în guvernările precedente? Fără discuţiile de fond din Consiliul de Miniştri nu putem înclina balanţa în favoarea uneia dintre cele două ipoteze. Cert este că măsurile din domeniul construcţiilor pe care Guvernul Antonescu le adoptă înseamnă centralizarea deciziei şi creşterea controlului statului în mediul privat, efecte care vor continua şi după căderea Guvernului Antonescu.