Rolul Regiei Monopolurilor Statului în extinderea Bucureştiului: cartierul Belvedere

Două instituţii derulează intens proiecte pentru proprii angajaţi începând cu anul 1912: Căile Ferate Române, la acea dată cel mai mare angajator din România şi Regia Monopolurilor Statului (redenumită Casa Autonomă a Monopolurilor după Primul Război Mondial), o direcţie separată în cadrul Ministerului de Finanţe, înfiinţată în anul 1887. Analizăm în cele ce urmează rolul pe care Regia l-a avut în extinderea Bucureştiului prin construirea de locuinţe pentru proprii angajaţi începând cu anul 1912. Dacă în precedentul articol dedicat cartierului Grant am menţionat schimbarea strategiei Societăţii Comunale şi detalii legate de istoria monopolurilor în România, de această data vom analiza condiţiile care au dus la implementarea primelor măsuri tocmai la Regia Monopolurilor, detalii legate de tipurile de case, precum şi memoriile celor câţiva locuitori ai acestei parcelări.
 
Necesitatea construirii de locuinţe sociale
 
Vintilă Brătianu este numit primar în vara anului 1907, în contextul răscoalelor ţărăneşti din primăvară, el având şi experienţă de conducere a Regiei Monopolurilor Statului între aprilie 1897 şi în aprilie 1899. În timpul evenimentelor, director al Regiei era nimeni altul decât A.G. Ioachimescu, viitorul director al Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine, iar cei doi sunt martorii revoltelor de la Fabrica de Tutun, unde muncitorii se solidarizează cu angajaţii CFR şi cu ţăranii, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Cităm din memoriile lui Ioachimescu: "în timpul răscoalelor de la 1907 eram directorul fabricii de tutun din Bucureşti unde era o aglomeraţie de peste 1500 lucrători şi care era unul din punctele periculoase, în cazul unei eventuale înaintări a răsculaţilor spre Bucureşti sau a vreunui început de răscoală locală. Guvernul avea la Prefectura Poliţiei un fel de cartier pentru chestiunea răscoalelor şi starea spiritelor din Bucureşti, în special din cartierele mărginaşe; acolo mă duceam zilnic spre a raporta de starea spiritelor şi a lua instrucţiuni. Acolo găseam pe Vintilă Brătianu, care cu sânge rece, asculta rapoartele şi dădea instrucţiuni bine chibzuite, fără a se alarma de tot felul de zvonuri care circulau. Răscoalele au trecut, fără ca în Bucureşti să fie vreun început de răzmeriţă." [i] Aşadar, cei mai importanţi actori în procesul de reformă a locuinţelor, A.G Ioachimescu şi V. Brătianu, informaţi în legătură cu situaţia muncitorilor de la Regie, implementează un program de facilitare a accesului pentru cumpărarea unei locuinţe ieftine. Aşa cum menţionează Ioachimescu, şi SCLE era o aplicaţie a devizei liberale prin noi înşine. După primele proiecte construite pe str. Lânăriei (1909), pe străzile Clucerului şi Ady Endre (1911) şi pe strada Lupească (1911), urmează semnarea acordului dintre Societatea Comunală Bucureşti şi R.M.S. în mai 1912 prin care SCLE urma să construiască aproximativ 200 de locuinţe pentru a cazarea muncitorilor. Dar de ce era nevoie de locuinţe tocmai pentru personalul R.M.S.?
Detalii găsim într-una dintre gazetele socialiste ale vremii, România Muncitoare. Înfiinţată în 1906, mai întâi ca organ social-democrat, ulterior ca principală publicaţie a Partidului Social Democrat şi al Uniunii Sindicale din României (1910 - 1914), gazeta doreşte a pune în discuţie interesele muncitorimii şi ale claselor sociale defavorizate. Printre redactori îi regăsim pe liderii Partidului Social Democrat M. Gh Bujor, dr. C. Rakovski, revista fiind tipărită în câteva mii de exemplare, destinate în special abonaţilor. Publicul era format în special din muncitorii de la fabricile din Bucureşti, Galaţi şi Câmpina, oraşe unde se aflau şi cele mai dezvoltate industrii din ţară. Una dintre cele mai frecvente teme discutate în paginile ziarului este conflictul dintre angajaţii şi directorii Regiei, revista publicând o serie de intervenţii critice la adresa politicii de conducere a lui Andrei G. Ioachimescu. În preajma începerii reformei sociale, condiţiile de muncă şi viaţă ale muncitorilor deveniseră din ce în ce mai grele, angajaţii recurgând la greve şi proteste pentru a-şi exprima nemulţumirile. Spre exemplu, în anul 1906 izbucneşte greva personalului feminin al Fabricii de Tutun, femeile fiind nemulţumite de condiţiile de muncă, de scăderea salariilor, de lipsa eficacităţii casei de ajutor şi de munca epuizantă fizic. Mai mult, gazetarii României Muncitoare menţionează că multe dintre ele începeau munca de la vârsta de 13-14 ani şi câştigau maxim 2 lei pe zi, aşadar mai puţin de 50 lei pe lună. Să ne amintim că preţul unei locuinţe urma să fie stabilit la 5.000 lei, achitabil în rate, ceea ce făcea aproape imposibil accesul la o locuinţă. Conflictul cu directorii Ioachimescu sau Tacu este inevitabil, gazeta criticându-i în nenumărate rânduri: "un lucru curios şi bătător la ochi este că în administraţia financiară, în serviciile de prin judeţe, numai neamuri de ale d-lui Ioachimescu sunt plasate".[ii]
În octombrie 1906 se menţionează pentru prima oară posibilitatea de a construi locuinţe igienice pentru lucrători, reporterii gazetei relatând de la şedinţa Consiliului de igienă a capitalei unde medicul şef al Capitalei, C. Gh. Orleanu, prezintă motivele Municipalităţii în favoarea construirii locuinţelor sociale. Aflăm, aşadar, că principalul motiv este legat de combaterea tuberculozei ("boala mizeriei"), a cărei răspândire este cauzată de "lipsa de locuinţe igienice, sănătoase, încăpătoare şi curate. Din cauza mizeriei, din cauza mijloacelor băneşti restrânse, reduse de multe ori la limită, lucrătorii trăiesc cu familiile lor, adeseori numeroase, în locuinţe nepotrivite, mici, joase, cu aerul stricat, care formează cel mai bun agent de propagare a teribilei boli."[iii] Lucid, medicul-şef al Capitalei admite imposibilitatea construirii de clădiri "pentru toţi lucrătorii,"[iv] rezolvarea problemei fiind legată şi de alţi factori precum îmbunătăţirea alimentaţiei. În orice caz, România Muncitoare publică în decursul anului 1914 o serie de caricaturi legate de problema locuinţelor, încercând să atragă atenţia asupra chiriilor pe care proprietarii le cer chiar şi pentru locuinţele fără condiţii deosebite, disociate de condiţiile de salarizare ale chiriaşilor.
Din păcate, în ciuda faptului că R.M.S. construieşte în 1912-1913 primele case din cartierul Belvedere, în România Muncitoare nu găsim niciun articol referitor la acest subiect, problema locuinţelor ocupând totuşi un loc secundar în comparaţie cu alte subiecte precum votul universal, drepturile femeilor sau repaosul duminical. Cu toate acestea, putem concluziona că elita politică este conştientă de greutăţile pe care le îndură clasele sărace ale Bucureştiului şi răspund acestor nevoi. Este important de înţeles şi care sunt criteriile de distribuire a locuinţelor: muncitorii îşi acuză directorii de numeroase cazuri de favorizare a anumitor funcţionari, situaţie previzibilă având în vedere că, din peste 2000 de angajaţi ai Regiei, doar 200 beneficiază de locuinţe.
 
Construcţia caselor - iniţiativă din 1912, rezultate în 1913
 
Societatea Comunală depune la Primăria Comunei Bucureşti pe data de 19 mai 1912 "planul de situaţie şi proiectele construcţiilor ce vom executa anul acesta pentru lucrătorii Regiei Monopolurilor Statului" [v], fiind vorba de 24 pavilioane tip B₂, 6 pavilioane tip C şi 10 pavilioane tip D, pe o suprafaţă de aproximativ 5.500 mp. Primăria eliberează pe 30 decembrie autorizaţia de construire, "pentru 36 de locuinţe B a 72 mp, 12 locuinţe tip B a 77,90 mp, 26 locuinţe tip C a 54,95 mp şi 24 locuinţe tip D. cu 39 mp. Tipul C şi D cu parter şi etaj."[vi] Planul din 1912 cuprindea şi harta parcelării CFR: strada A este astăzi strada Boişoara (în perioada interbelică se numea Bulevardul C.F.R., iar şoseaua Grant se numeşte astăzi Aleea Ţibleş). O hartă completă din 1942 arată parcelele şi casele construite pe fiecare din ele. De asemenea este interesant că C. Sfinţescu menţiona în articolul său din Urbanismul (1933) că s-au făcut case tip special pentru R.M.S. şi C.F.R. Planul uneia din aceste tipuri speciale este ataşat aceluiaşi dosar, după autorizarea tipurilor A, B, C şi D, fiind construit pe str. Teodorescu, la intersecţia cu bd. Regiei. Pe aceeaşi stradă, la capătul opus, aproape de intrarea pe stadionul Sportul Studenţesc, fost Stadion Belvedere, stăm de vorbă cu foste muncitoare ale Fabricii de Tutun.
Continuând un tip de opinii pe care l-am mai auzit pe strada Lânăriei, în Lupească sau în alte parcelări, locatarele menţionează că imobilele au fost construite în anul 1908 de Fabrica de tutun, dar tehnic, au fost ridicate de "nemţi", de unde şi trăinicia lor. Au fost folosite materiale foarte rezistente, printre care cărămizile tip CFR, de 45 cm (cu aerisire), iar camerele sunt înalte şi foarte confortabile. Indiferent de numărul de camere, aproape toate casele aveau şi pivniţă. De altfel, casele nu au suferit la cutremur (cu excepţia coşurilor), fiind unul dintre afirmaţiile constante pe care le-am întâlnit de-a lungul cercetării. Din memoriile pe care le-am adunat până acum, nici în Belvedere nu există date care să indice o ulterioară politică sistematică de naţionalizare, cum de altfel nu am întâlnit în cartierele de locuinţe ieftine. Locatarele au menţionat o zonă cu case asemănătoare în zona Chibrit - 1 Mai (referindu-se probabil la Parcelarea Clucerului), dar şi la Fabrica de Chibrituri.
Două repere importante care personalizează cartierul reies din afirmaţiile locatarelor: stadionul Sportul, despre care menţionează că a fost construit în anii şaptezeci, deşi cel mai probabil se refereau la renovarea acestuia şi Biserica Belvedere, despre care afirmă că se aseamănă cu Catedrala din Timişoara. Remarca este pertinentă, având în vedere că ambele sunt construite de arh. Ioan Traianescu, acelaşi care a proiectat toate casele din cartier. În legătură cu dotările edilitare ale cartierului, este surprinzător că reţeaua de gaze a fost introdusă abia în 1998, încălzirea făcându-se până la acel moment cu sobe de teracotă pe lemne. Lemnele erau procurate de la Manufactură unde se afla un depozit special, uşor observabil pe harta parcelării. Strada Teodorescu este singura care are spaţiu verde pe mijlocul străzii, iar acest aspect îi conferă un plus de personalitate faţă de celelalte străzi. Deşi numele arhitectului sau al inginerului au fost de mult timp uitate, nu acelaşi lucru se poate spune despre investitorul care a închis fabrica în urmă nu cu mult. De altfel, nostalgia Fabricii de Tutun este cea mai constantă amintire de pe strada Teodorescu, fiind alimentată de trimiterile la cele câteva corpuri de clădire care nu au fost demolate încă.