Jurnal de călătorie. Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Creatorul luptă cu o materie^[1] dură, nevăzută, mai presus de el. Şi cel mai mare învingător iese învins; pentru că întotdeauna cea mai adâncă taină a noastră - singura care merită să fie descrisă - rămâne de nedescris. Aceasta nu se supune niciodată conturului material al artei. Plesnim în fiecare cuvânt. Vedem un pom înflorit, un erou, o femeie, steaua zorilor şi strigăm "Ah!", şi în inima noastră nu poate să încapă nimic altceva. Cum este înjosit acest "Ah!" în cuvinte neobrăzate, boite, pline de fumuri şi închipuire, când voim, dezlegându-l, să-l facem cugetare şi artă, să-l transmitem oamenilor, să-l scăpăm de destrămarea noastră!

Într-o noapte am avut un vis: eram aplecat peste un maldăr de hârtii şi scriam, scriam, scriam... Gâfâiam ca şi când aş fi urcat un munte; mă căzneam să salvez, să fiu salvat, luptam cu cuvintele, mă războiam să le îmblânzesc, le simţeam că ţopăie în jurul meu sălbatice, că se împotrivesc ca nişte iepe. Deodată, aplecat cum eram, am simţit, în creştetul capului, cum mă străpunge o privire. Am ridicat înspăimântat ochii şi am văzut în faţa mea un pitic, cu o barbă neagră până-n pământ: stătea, îşi clătina încet, cu dispreţ, capul greu şi mă privea. Înfiorat, am plecat iarăşi grumazul în jug şi am continuat să scriu. Dar privirea îmi străpungea mereu, nemiloasă, creştetul capului. Am ridicat din nou ochii, încet, cu groază, şi am văzut cum piticul tot clatină din cap a mâhnire şi dispreţ. Şi deodată, pentru prima oară în viaţa mea, am simţit cum mă cuprinde o scârbă, o furie pentru hârtiile acestea, cărţile şi cernelurile în care eram pierdut, pentru cauza mea cea dezgustătoare de a-mi închide într-un model de frumuseţe propriul suflet.

Astfel, cu greaţa aceasta în viscere, m-am trezit. Un glas s-a înălţat în mine aspru. Ca şi cum piticul era încă în faţa mea şi vorbea:
- Viaţa ta s-a scurs pierdută în încercări. La capătul fiecărui drum stă Victoria şi aşteaptă. Dar tu mereu te grăbeşti, îţi pierzi curajul şi te întorci. Mulţimea nu vede Sirenele, nu aude cântece în văzduh: oarbă, surdă, vâsleşte, aplecată, peste hambarele pământului. Cei mai aleşi, căpitanii, aud înăuntrul lor o Sirenă - sufletul lor - şi îşi trec viaţa împărăteşte împreună cu ea. Ce altă valoare are, crezi, viaţa? Însă cei mutilaţi aud Sirenele şi nu cred, sunt prudenţi şi laşi, cântăresc acel Da şi acel Nu cu balanţa-scatiu toată viaţa. Şi mor. Iar Dumnezeu, neştiind unde să-i arunce - să nu împodobească Hadesul, să nu molipsească Paradisul -, porunceşte să fie atârnaţi între pieire şi nepieire, cu picioarele-n sus, în văzduh. Eşti un mutilat, şi mi-e ruşine să te car cu mine!

Iar eu am clătinat din cap şi am răspuns:
- Am ajuns până la capăt; şi la capătul fiecărui drum am găsit abisul.
- Ai găsit nevrednicia ta de a înainta! Abis numim ceea ce nu putem să legăm printr-o punte. Nu există abis, nu există capăt; există numai sufletul omului, şi acesta, sufletul, le numeşte pe toate potrivit cu vitejia sau laşitatea lui. Hristos, Buddha, Mahomed au găsit un abis, dar au aruncat o punte şi au trecut. Şi împreună cu ei au trecut turmele de oameni. Aceştia sunt păstorii. Aceştia sunt eroii.
- Unul ajunge erou de la Dumnezeu, altul, prin lupta lui. Mă lupt!
- Erou? Dar erou înseamnă supunere la ritmul mai presus de individ. Şi tu eşti încă plin de nelinişte şi răzvrătire. Nu poţi să supui haosul înăuntrul tău şi să creezi cuvântul pur. Şi te justifici smiorcăindu-te: "Nu mă încap formele cele vechi!" Dar înaintând în artă ai fi putut să ajungi la hotarele eroice, unde cu uşurinţă să încapă, să trudească zece suflete ca al tău! Căutând adevărul, fie şi mutilat şi omenesc, puteai să supui forţele naturale, să găseşti şi să formulezi legi care să întindă peste pământ cercul libertăţii noastre. Şi de la simbolurile încă vii ale religiei să te avânţi în dumnezeieştile tale încercări şi să dai o formă sincronizată^[2] eternelor pătimiri ale lui Dumnezeu şi ale omului.
- Eşti nedrept. Inima ta nu cunoaşte mila. Te-am ascultat din nou, o, glas nesuferit şi nemilos, la fiecare răspântie de drumuri, unde stăteam ca să aleg.
- O să mă auzi la fiecare plecare a ta.
- Niciodată nu am plecat. Mereu înaintez, părăsind ceea ce am iubit, sfâşiindu-mi inima.
- Până când?
- Nu ştiu. Până când o să ajung pe vârful meu. Acolo o să mă odihnesc.
- Vârf nu există. Există numai înălţime. Odihnă nu există. Urăsc trupul tău, sufletul tău, mintea ta. Nu mai pot, nu mai vreau să călătoresc împreună cu tine.


Acest glas nemilos - Tigroaica, tovarăşa mea de călătorie - mă însoţea, chiar dacă mă ura, în toate călătoriile mele. Pe toate le-am văzut împreună. Am mâncat şi am băut amândoi la mesele străinătăţii, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună de munţi, de femei, de idei. Şi când, încărcaţi de prăzi, plini de răni, ne întoarcem de-acum în răcoroasa, liniştita noastră chilie, tigroaica aceasta, tăcută, mi se agaţă de creştetul capului. Acolo e culcuşul ei. Se întinde comod în jurul craniului meu, îşi vâră ghearele în creierul meu şi ne gândim la câte am văzut şi la câte avem încă să vedem.

Ne bucurăm amândoi că toată lumea aceasta, văzută şi nevăzută, este o taină nedezlegată, adâncă, de neînţeles, dincolo de minte, de năzuinţă, de certitudine. Tăifăsuim amândoi - Tigroaica, tovarăşa mea, şi cu mine - şi râdem că suntem atât de duri, tandri şi nesăţioşi şi că într-o seară, sigur, o să mâncăm un pumn de ţărână să ne săturăm. Şi când avem chef mult, sau o amărăciune de nesuportat, ne jucăm şi-l punem pe Dumnezeu să-i cânte sărmanului om, tremurând, imnuri înflăcărate.

Ce bucurie, Dumnezeul meu, să trăieşti şi să vezi şi să te joci cu marea Tigroaică şi să nu te temi!

Şi într-o dimineaţă să te scoli şi să spui: "Cuvintele! Cuvintele! Altă mântuire nu există! Nu am în puterea mea decât 24^[3] de soldăţei de plumb, voi vesti mobilizarea, voi ridica oastea, voi învinge moartea!"

Şi mai ştii bine că moartea nu este învinsă; dar valoarea omului nu este Victoria, ci lupta pentru Victorie. Şi mai ştii acest lucru, cel mai greu: nu este nici luptă pentru Victorie. Valoarea omului este una singură, aceasta: să trăiască şi să moară vitejeşte, fără să accepte răsplată. Şi încă un lucru, cel de-al treilea, cel mai greu chiar: certitudinea că nu există răsplată care să te umple de bucurie, mândrie şi vitejie.


Chipul Greciei este un palimpsest cu douăsprezece straturi esenţiale succesive: cel contemporan, cel de la 1821, al turcocraţiei, al francocraţiei, al Bizanţului, al Romei, al epocii elenistice, al epocii clasice, al Evului Mediu doric, al cetăţii Micene, al epocii egeene, al pietrei.

Stai pe o palmă de pământ grecesc şi te cuprinde neliniştea. Mormânt adânc, douăsprezece straturi, şi urcă glasuri şi te strigă. Pe care să-l alegi? Fiecare glas şi suflet, fiecare suflet îşi doreşte cu ardoare trupul lui, iar inima ta se tulbură şi nu se hotărăşte. Pentru un grec, călătoria prin Grecia este un chin fermecător, un chin istovitor. Glasurile care-l farmecă mai mult nu sunt acelea care-i trezesc în minte cele mai înalte şi mai mândre îngrijorări; mereu se ruşinează să facă o concesie şi să trezească morţii cei mai neînsemnaţi şi mai iubiţi. Când stai lângă un leandru de pe malul râului Eurotas, între Sparta şi Mystras, începe înfricoşătoarea luptă străveche dintre inimă şi minte. Toată inima ta se avântă să învie un palid trup sortit morţii şi vrea să întoarcă înapoi roata timpului, până la 6 ianuarie 1449, când aici, în Mystras, trupul acesta a primit cununa martirică cu viaţă scurtă. O mulţime de suspine părinteşti şi murmur de cântece populare şi dorinţe arzătoare ale neamului te împing să faci o concesie; dar mintea se împotriveşte, se întoarce la Sparta, se înfurie, se luptă să învingă această nostalgie şi să se unească cu tinerii cei veşnici.

Pentru un străin, pelerinajul prin Grecia este uşor, îl face fără prea mare sfâşiere; mintea lui, eliberată de încurcături sentimentale, se avântă şi găseşte esenţa Greciei. Dar pentru un grec pelerinajul acesta se împleteşte cu speranţe şi temeri, cu tristeţi şi cu o comparaţie dureroasă. Niciodată nu iese curată, fără un gând ascuns, cugetarea, niciodată nesângeroasă impresia. Un peisaj grecesc nu ne dă - dacă ştim să ascultăm şi să iubim - un fior dezinteresat de frumuseţe. Peisajul are un nume, este legat de o amintire - aici ne-am făcut de ruşine, dincoace am fost slăviţi, din pământuri se ivesc sânge sau statui de zei, şi într-o clipită peisajul se preschimbă în bogată, mult rătăcitoare istorie, şi sufletul pelerinului grec este răscolit.

Nemiloase întrebări răsar şi ne biciuiesc mintea. Cum au fost create atâtea minuni şi ce facem noi? De ce şi-a pierdut neamul tăria? Cum vom continua? Întrebi, întrebi din nou, te apleci şi priveşti chipurile pe care le întâlneşti pe drum, pleci urechea să auzi ce spun, îţi ţii răsuflarea aşteptând să prinzi o mişcare, un gând, un strigăt care să-ţi dea curaj.

Călătoria în Grecia se transformă în căutare istovitoare, stăruitoare a speranţei. Păşeşti în Corint, în Argos, în Olympia, în Megalopolis, în Sparta, şi o neaşteptată răspundere îţi împovărează umerii, apasă umerii tuturor grecilor vii din jurul tău. Numele au o tainică forţă invincibilă, cine e născut în Grecia  îşi asumă, vrând, nevrând, o mare răspundere.

Călătoria mea prin Pelopones, tulburată de asemenea nelinişti, mi-a oferit destule bucurii şi amărăciuni. Din prima clipă, la ceasul în care mergeam în staţie, o mult iubită umbră mi-a ţinut companie. De câte ori cutreier Grecia, aproape întotdeauna, subţire şi zveltă umbra aceasta se întinde lângă umbra mea pe pământuri şi pe pietre: Ion Dragoumis^[4]. Nimeni nu putea să se bucure mai sec, cu mai puţine cuvinte şi cu mai multă pasiune înfrânată de clipa aceasta în care părăsim Attica şi începem călătoria. Pentru că Attica îşi găsea cel mai adânc răspuns prin existenţa lui, cea seacă, cea plină de strălucitoare pietre goale şi de ascunse pajişti graţioase. Îmi vin în minte cuvinte de-ale lui, care-mi aduc, în clipa înstrăinării, bucurie şi tulburare mare: "Ca un râu mare şi cald curge elenismul împreună cu conducătorii lui." Ca o vână regească am simţit în tine fraza aceasta cum se ramifică şi cum curge; şi te ajută, într-un fel misterios, să vezi şi să simţi Grecia.


Înghesuit printre gospodarii zgomotoşi, asudaţi, plini de ziare şi coşuri de trestie, privesc Attica cum fuge în urma mea, imaterială în lumină. În toate peisajele Greciei, însă aici, în Attica, şi mai mult, lumina este protagonista. Munţii, câmpul, marea formează palestra unde luptă sau patul unde se odihneşte. Munţii, câmpul, marea joacă rolul secundar. Lumina este strălucitorul Dionysos treaz, care este ciopârţit şi suferă şi iarăşi îşi reuneşte mădularele şi învinge, încât ai impresia că toată scena Greciei a fost făcută ca să se joace teatru. Se apropie amiaza, umbrele se încolăcesc la poalele copacilor. Eleusis^[5] luceşte, săpat din temelii, dezvelit în întregime, fără nici un mister de-acum, frunzele de pin picură lumină, viile, rănite, culese, s-au înroşit, miroase a must, ţărani bărboşi, neciopliţi stau la umbră, în aerul dionisiac, trăncănesc în albaneză, caraghioşi şi animalici, cu o duhoare grea de butoaie de vin, ca nişte satiri.

În jurul meu, în vagon, se leagă primele discuţii, se împăturesc ziarele, începe dezbaterea. Un bătrân negru, uscăţiv, cu guler tare şi înalt, cu ochi mici, se întoarce spre vecinul lui, ditamai omul, gras, chel şi nebărbierit. Vor continua, se pare, o discuţie de dinainte. Aud că-i spune sfătos:
- Max Nordau^[6] a spus: patru lucruri vor distruge lumea - sifilisul, alcoolul, frigurile de baltă şi viaţa în marile oraşe.

Max Nordau! Câţi ani aveam să mai aud de monstrul acesta antediluvian al sociologiei? Astăzi domnesc alţi zei, nimeni nu mai îndrăzneşte, se ruşinează să invoce Minciunile convenţionale  ale evreului vienez. Dar zeii morţi găsesc întotdeauna un ultim refugiu în provincii. Unde altundeva mai trăiesc astăzi teoria lui Darwin, filozofia lui Taine sau a lui Spencer, poezia lui Ahilleas Parashos^[7]? În provinciile liniştite, leneşe, încântătoare, unde câţiva tineri intelectuali sau bătrâni medici filozofi şed în cofetării sau în farmacii şi dezbat marile probleme. Înţeleg, ascultându-l pe vecinul meu, că trecuserăm de-acum graniţa, intraserăm deja în provincie.

Amiază. Lumina cade vertical, aceasta este ora cea mai grecească. Punctul clasic. Puţin mai târziu amurgul va aduce umbre romantice şi va înfăşura neprihănita goliciune aspră a pământului grecesc cu jocuri de lumini şi umbre şi va frânge liniile sigure, pline de fermitate. Soarele acesta vertical este cel adevărat, marele grec antic. Amurgul, noaptea, luna aparţin vrăjitoarelor din Tesalia şi din Tracia şi romanticilor hiperboreeni.

Privesc în jurul meu. Înfricoşător pustiu, ars de soare. Ca şi cum Grecia a rămas deodată pustie, ca şi cum a ras-o, în sfârşit, lumina abundentă. Când şi când numai câte o căpriţă mestecă ultimul fir de iarbă verde al pământului. Un ciobănaş ridică mâna să ne arunce o piatră, dar se stăpâneşte, îşi schimbă direcţia şi instinctul din el, devine mai modern, strigă:
- O ţigară! O ţigărică, bre, băieţi!
- Bravo, îmi spuse un călător. Nu mai azvârle cu pietre. Încet-încet ne civilizăm...

Dar eu nu i-am răspuns. Ce să-i spun? Că preferam un atac de cerşetorie, o izbucnire barbară decât un viciu modern? Dacă civilizaţia înseamnă supunere a instinctului primitiv, numai atunci are valoare civilizaţia, când instinctul supus lucrează ceva mai vast decât individul, dedat unui scop mai dificil. Altfel e pierdere a tăriei, lene şi laşitate.