Orient şi Occident la Nikos Kazantzakis

Citiţi un fragment din această carte.


Nikos Kazantzakis (1883 - 1957) s-a născut la Iraklion, în Creta. A studiat dreptul la Atena şi apoi a străbătut lumea în lung şi-n lat, călătorind mai mult decât oricare alt scriitor grec. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din Grecia pentru opiniile sale îndrăzneţe (asemenea marelui său prieten Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă audienţă în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat şi la Premiul Nobel. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie, dramaturgie (era interesat de latura tragică a unor eroi din istoria antică, bizantină şi modernă), eseuri, memorialistică, traduceri şi proză. Pe lângă Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba, cartea care l-a consacrat, cunoscută la noi sub titlul Zorba Grecul, a publicat şi alte romane de referinţă: Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos, Fratricizii. Jurnalele de călătorie întregesc memorialistica lui Kazantzakis; alături de Raport către El Greco, ele compun romanul vieţii celui mai celebru şi tradus scriitor grec.

După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice - spirituale, morale şi estetice. (Ion Diaconescu)


Neliniştit, într-o perpetuă căutare de experienţe, dar şi de echilibru interior, refuzându-se pe sine - căci, spunea el, nu e mai mare păcat decât să fii mulţumit de tine - Kazantzakis a scris unul dintre cele mai fascinante jurnale de călătorie în Orient, definitoriu pentru curiozitatea şi formarea sa intelectuală în prima jumătate a secolului trecut.

Epoca războaielor mondiale, zguduind din temelii chiar şi credinţa, imprimând ferocitate chiar şi efortului spiritual, avea desigur să marcheze şi modul de a vedea lumea. Din fericire, nu definitiv. Nu cred că astăzi ne mai aflăm în aceeaşi "constelaţie a lupilor", punând în prim plan doar voinţa şi acţiunea. Dar mărturia celor care au trăit cu patos incendiul rămâne de neignorat - ca lumina pe care flăcările devastatoare o aruncă brusc asupra celor mai întunecate unghere.

Însoţit, ca de un Anubis al altor vremi, de Tigroaică (simbolul forţei protectoare, a efortului spiritual traversând jungla păcatelor, a puterii cuvintelor: "Ce bucurie, Dumnezeul meu, să trăieşti şi să vezi şi să te joci cu marea Tigroaică şi să nu te temi !"), Kazantzakis îşi declară hotărârea de a porni alături de ai săi "24 de soldăţei de plumb" la cucerirea Orientului. Evident, e o autocucerire-autocunoaştere cu armele romancierului, deopotrivă realist-descriptive şi metaforice. Un amalgam specific cretanului - care se recunoştea în primul rând cretan şi abia apoi grec. "În noi există profunde forţe potrivnice ritmului din Occident". Dacă grecului i se conferă rolul raţiunii ("Orientul... prin contactul lui nemijlocit cu misterioasa existenţă a lumii, va constitui întotdeauna, pentru grec, caldul, întunecatul, bogatul Subconştient. Mintea grecească a avut dintotdeauna misiunea să-l lumineze, să-l organizeze şi să-l transforme în conştient"), cu prilejul acestei această călătorii Kazantzakis se recunoaşte un adevărat oriental-occidental, mistuit de lupta ambelor forţe: "Sunt în noi, adânc, aceste forţe opuse".

Cu asemenea ochi atent nu atât la sinteză, cât la luptă şi înfruntare, la personajele războiului interior şi exterior, e văzută Italia Sfântului Francisc şi a lui Mussolini, aflată sub atacul "lupilor Celui Viclean" asupra celor trei virtuţi franciscane: "Sărăcie, ascultare de Dumnezeu, feciorie... Dacă aceste trei mari virtuţi ar fi biruit, dacă toţi ar fi devenit franciscani, lumea ar fi pierit". Modul de a vedea Italia ne lămureşte asupra intenţiilor romancierului: nu ne vom îndrepta spre Orient alături de un dromofil olimpian precum Goethe ("înviind cu minte, cu înţelepciune, civilizaţia clasică") sau de un reformator precum Luther ("visând o altă Romă, toată numai virtuţi şi austeritate"), nici alături de un zgomotos agitat precum Mussolini. Kazantzakis nu va fi călăuza meditativă, nici bărbatul de acţiune aflat sub imperiul istoriei, ci romancierul amestecând personaje vii şi inventate - pe care le vom păstra sub pleoape mai mult chiar decât dacă am fi umblat pe acele meleaguri noi înşine. Senzual, bucurându-se de străfulgerările vieţii, ne poartă prin Egiptul vechilor pergamente ("Bucură-te de fiecare zi. Unge-ţi trupul cu arome. Unge-ţi nasul cu parfumuri, împleteşte cununi de lotus..."), dar acceptând şi tăcerea nisipurilor, sau zgomotul contemporan al imitaţiei Europei. Fertilele câmpuri egiptene, cu seminţele încolţind la limita deşertului, prilejuiesc o definiţie pasionată a relaţiei Orient-Occident: "Nu-i întâmplător că toate religiile - toate seminţele - pe care le-au muncit măruntaiele pământului au venit din Orient. Orientul este stăpânit de nebunie, se aprinde. Apusul primeşte, hrăneşte, limpezeşte, analizează - preschimbă flacăra în lumină. Până acum aşa a fost împărţită extraordinara colaborare - bărbat şi femeie - pe lume. Orientalul este bărbatul Europei !" Cât despre poetul din Alexandria, Kavafis, "înţelept, ironic, hedonist, seducător, plin de memorie", cu vocea sa "plină de nazuri şi de culoare", el e o primă emblemă a împletirii celor două lumi.
 
Ai spune că străbaterea deşertului nu poate prilejui pagini mai strălucite: aventură în care Kazantzakis se recunoaşte din spiţă beduină (ca orice cretan, crede că are şi sânge arab). Citând dintr-o traducere (probabil franceză) din mu'allaqa preislamicului Tarafa, din secolul al VI-lea - fără a-i da însă numele: poate nu l-a notat? sau nu credea că acel poet, care a trăit doar 29 de ani, înainte de revelaţiile Profetului, avea să rămână în memoria omenirii? - Kazantzakis transmite o celebră descriere a cămilei: "Urmele funiei pe coastele ei seamănă cu lacuri seci zvântate, pline de pietriş... Ca un apeduct, căruia meşterul grec care l-a zidit i-a acoperit creasta cu ţigle"^[1] Cămila îl duce prin încercările de foc arzător al deşertului spre Dumnezeu din Mânăstirea Sinai, aflată într-o oază cu măslini, portocali, nuci, smochini şi uriaşi migdali înfloriţi: "... Încet, ritmic, ca o răsuflare, vine şi tulbură nările - nările şi mintea - mireasma de la migdalii înfloriţi. Mă gândesc cum a putut această fortăreaţă călugărească să îndure tăcutele suflări primăvăratice şi cum nu a căzut, atâtea veacuri, într-o primăvară. Fraza celui mai aspru pustnic, Sfântul Antonie, îmi tulbură de ani buni, prin adânca ei suferinţă omenească, inima: Dacă te aşezi în pustie şi inima ta se linişteşte, şi pe neaşteptate auzi ciripit de vrabie, inima ta nu mai are liniştea dintâi." Poveştile călugărilor, cina, bucuria ospeţirii i-l reamintesc pe Zorba, prietenul simplu şi înţelept care crede că Dumnezeu îi primeşte la masă cu aceeaşi iubire şi pe fiul ascultător, şi pe cel păcătos. Ierusalimul, cu mormântul lui Hristos şi placa de piatră pe care de veacuri "tot cade omenirea şi o sărută şi o roade", Ciprul, dar mai ales Moreea, cu graţioasele biserici din Mystras şi ruinele Spartei sunt alte prilejuri de sfâşiere - locuri de care inima nu se desprinde uşor. Într-un imaginat dialog cu asceţii Asiei, grecii sunt definiţi ca nişte "copii eterni ai imaginaţiei, peştii necugetători care sar şi se joacă în plasele pescarului, crezând că sar şi se joacă liberi în marea nesfârşită", filozofi şi poeţi care simt că "Elena înseamnă să lupţi pentru Elena".

Sângele în echilibru cu marea şi aerul, pasiunea topindu-se în mirosul de busuioc al glastrei din fereastra deschisă ne dezvăluie rostul celor două lumi. Şi n-ar fi de mirare dacă, pe meleaguri valahe, cititorul ar recunoaşte un substrat familiar: "Vedem două cursuri, cel autohton grecesc şi cel oriental: ba curg paralel, fără să se unească, ba se unesc şi luptă turbate, ba, rareori, au ajuns chiar la o unire organică. Grecul nou iubeşte viaţa, se teme de moarte, îşi iubeşte patria şi în acelaşi timp este în mod patologic individualist, îl linguşeşte precum bizantinul pe superior, îl asupreşte precum aga pe cel inferior şi totodată ajunge chiar să fie omorât pentru amorul propriu. Este inteligent şi superficial, fără nelinişte metafizică, iar când începe să cânte, o amărăciune universală izbucneşte din viscerele lui orientale şi, tot numai taină şi întuneric, Orientul sparge coaja logicii greceşti, urcându-i în măruntaie".

Cum spuneam însă, nu teoriile - oricât de poetice - asupra Orientului în confruntare / îmbrăţişare cu Occidentul aşează acest volum în raftul întâi. Portrete imaginare - Gemistos Plethon, înţeleptul care a părăsit Bizanţul spre a întemeia o Grecie nouă, punând ideile lui Platon alături de cele creştine, Geoffroi de Villehardouin la Monemvasia, Atrizii în Argolida (care ne învaţă să privim lumea "cu ochi de fiară"), Digenis Akritis, eroul bizantin născut din două neamuri, şi câţi alţii, prind viaţă în drumul autocunoaşterii. Oricine a umblat sau a visat că străbate aceste meleaguri va înţelege drumul într-o altă lumină. Dar cele mai izbutite mi se par personajele adevărate, zărite în fugă, creionate într-o singură trăsătură; unchiul Andreas, dând definiţia lordului ("unul care cutreieră toată lumea şi apoi se împuşcă"), un restaurator de icoane, o călăuză beduină, o fetiţă ducând grâu la sfinţit, o gazdă primitoare. "Scara trosni, se zgudui casa, se deschiseră uşile, şi în cămaşa ei de noapte, înaltă, foarte grasă, ţinând felinarul, se opri în prag Kyra Koliena, iar în spatele ei se luminară butoaiele, peştii atârnaţi şi funiile de ceapă împletite".