Rafinament şi provocare literară - Un fel de prefaţă la un debut remarcabil

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o prezentare a Ioanei Baetica.
Votaţi literatura tînără şi pe Ioana Baetica pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.




Provocarea, ah, provocarea!

Este foarte posibil ca unii dintre cititorii acestei cărţi să nu treacă de primul text, ba chiar să nu ducă nici măcar lectura acestuia până la capăt. În ciuda eforturilor înaintaşilor - de la Conachi şi Negruzzi la Creangă, de la Rebreanu la Bogza şi junele Eliade -, cărora li s-au adăugat postrevoluţionar poeţi şi prozatori precum Emil Brumaru, regretatul Nedelciu, Ştefan Agopian, Ianuş, băiatul celălalt, din Galaţi, Mihai Gălăţanu, ori eu însumi, cititorul român este, cel mai adesea, pudibond, reticent la eroticale. Reticent în declaraţii, vreau să spun, pentru că e parşiv şi fariseu! Ca şi cum ar fi apărut prin generare spontanee ori butăşire, nu ca toţi oamenii pe pământ de la Facerea Lumii încoace, prin vechea şi plăcuta împreunare a trupurilor. Şi ca şi cum n-ar fi răsfoit pe ascuns, încă din zorii postrevoluţiei, reviste pornografice tipărite la începuturile liberalizării postcomuniste pe hârtie proastă şi de-abia foarte de curând pe cea lucioasă cu poze colorate. Nici nu mai vorbesc de patima vizionării peliculelor X, nici de limbajul curent tot mai intens sexualizat, chiar şi în împrejurări în care nu s-ar cuveni neapărat, cum am auzit recent la o ceremonie funerară! Da, dar, la porţile duplicitare ale Orientului, ceea ce este permis vulgului pare interzis tocmai scriitorului, altfel Bogza ori Eliade n-ar fi fost ameninţaţi cu puşcăria, prin anii '30, iar recent n-ar fi păţit acelaşi lucru cei doi poeţi deja amintiţi. Altfel nici eu nu m-aş fi trezit pus la stâlpul infamiei de un deputat pentru un poem erotic - dar nu din cale-afară de îndrăzneţ! -, într-o defunctă revistă locală.

Am început aşa, mai întâi, ca s-o previn pe tânăra şi curajoasa autoare că nu va avea o viaţă uşoară în faţa publicului român cu această carte, mai mult, că şi critica de afiliere academică va strâmba pudică din nas. Şi, în al doilea rând, am început aşa tocmai pentru a forţa inerţia publicului, dacă nu şi, adesea, prosteasca duplicitate, parşivul fariseism ale acestuia. Nu e mai puţin adevărat că şi Ioana Baetica ştie ce este aceea o provocare ca la carte! Primul capitol al microromanului Pulsul lui Pan, care deschide cartea, este o mică şi robustă - vorba politicianului american! - enciclopedie a sexului în toate formele sale de manifestare. Avem de toate aici, ca într-un bazar oriental - sex "normal", dar şi oral, pedofilie, spermatofagie, dar şi consumul inedit al părului pubian ş.a.m.d. M-am întrebat de ce autoarea a ţinut să ne facă de la bun început această spectaculoasă, toridă şi vag atroce trecere în revistă. Pentru a ne provoca? Desigur, dar într-un sens ceva mai adânc decât pare la prima vedere. Ea nu ne-a provocat de dragul provocării, ci ne-a provocat pentru a ne verifica şi selecta. Ne-a supus probei cu apa regală. Cine trece cu bine de acest prim text/test, cine nu este dizolvat de acid merge mai departe - ca în skinneriana instruire programată! Iar cine merge mai departe are norocul să parcurgă o carte splendid construită, de un rafinament aproape desăvârşit - aproape, pentru că mai supravieţuiesc unele asperităţi ale vârstei, unele mici teribilisme, să le zic "fracturiste", pe care oricum le prefer celor "fripturiste" ale vreunui Fănuş ori ale altuia!

Rafinamentul construcţiei...

Şi se va întâlni cu acest rafinament încă din al doilea text al cărţii, "Pianissimo", conceput ca un lung mesaj prin poşta electronică adresat de o femeie altei femei, în care sunt evocate începuturile, neprecizate pe genuri, ale sexualităţii infantile - şi care pentru expeditoarea mesajului vor şi rămâne în aria homofiliei -, dar sunt evocate atât de subtil, atât de duios în cele din urmă, atât de poetic, încât poţi avea senzaţia că ai de-a face cu o altă autoare decât în cel dintâi. Nu. Autoarea este aceeaşi, dar versatilitatea sa, capacitatea sa de proiecţie sunt cu totul remarcabile. Ca să fiu sincer până la capăt, în ceea ce priveşte dimensiunea erotică a cărţii, acest capitol îmi place cel mai mult. Primul mai mult m-a amuzat prin aglomerarea aproape imposibilă - şi, de altfel, evident livrescă! - de mărci ale sexualităţii. Şi, astfel, de-abia după ce treci şi de al treilea şi de al patrulea text şi ajungi la sfârşit, constaţi că tocmai ai terminat lectura unui roman admirabil construit - autoarea îi spune "fracturist", dar eu, care, de pildă, am citit Zgomotul şi furia de Faulkner ori Cvartetul şi Cvintetul lui Lawrence Durrell, scrise în maniera multiplicării perspectivelor, nu prea ştiu ce înseamnă termenul pus mai sus între ghilimele! În fapt, este vorba despre literatură, despre literatură pură şi simplă, de cea mai bună calitate, iar aceasta trece de genuri, curente şi scriituri. Deci cel care ajunge la capăt află "povestea Vladei", pe cea a relaţiei sale cu Craig, dar şi a preistoriei respectivei relaţii. O poveste spusă la "patru vârste", ca să zic aşa - prima putând fi socotită şi intrauterină! -, din patru perspective, pe "patru voci" care se completează foarte fericit. Un puzzle, dar unul bine articulat, aproape muzical, cumva simfonic, şi autoarea are dreptate să-şi intituleze două dintre capitole "Pianissimo" şi "Fortissimo", de nu va fi trebuit să-şi găsească denumiri similare şi pentru celelalte două! De pildă, "Uvertură cu tunete şi tobe" pentru provocatorul, toridul, atrocele capitol iniţial.

Un "cvartet" într-un microroman - iată o foarte plăcută provocare de lectură! Pentru mine, desigur, dar şi pentru cititorii adevăraţi, care vor şti cum se trece de la primul capitol la al doilea, apoi la celelalte, pentru a intra în partea a doua a cărţii, cea cuprinzând patru proze scurte autonome...

...dar şi al rescrierii!

"Autonome" am spus? Autonome între ele, vreau să spun, că altfel ele sunt foarte dependente - nu una de cealaltă, nu fiecare de toate celelalte, ci fiecare de corpul imens al literaturii, de vastitatea infinită a bibliotecii. Dacă mai era nevoie, Ioana Baetica ne reaminteşte că vremea scriitorului auroral, cu aere de descălecător pe terenuri virgine, a trecut, că toate petele albe de artă au fost acoperite, că lucrăm cu toţii pe un teren lucrat deja de vreo două milenii şi jumătate, de când bătrânul Homer rătăcea din cetate în cetate. Şi atunci vine aluzia, intertextul, re-scrierea, scrierea ca rescriere ironică, completarea ş.a.m.d. De pildă, "Omul care a terminat-o cu lumea" rescrie o proză de Lawrence, pe care o şi termină, pentru că autorul n-a apucat s-o mai termine. Şi atunci Ioana Baetica devine un fel de autoare care "îl termină" pe Lawrence. Iar "Tatuaj" "rescrie" diagnosticul bolii Alzheimer, dar şi pe al tatuajelor maure guataya, cu virtuţi magice, "printre care unul se zice că ar putea schimba în timp sexul celui tatuat". Însă mie cel mai mult îmi place, din acest punct de vedere, al re-scrierii, "Floarea din zid", în care personajul Gregor Ristovski este "scris/re-scris" prin Gregor Samsa al lui Kafka, prin Jaromil din Viaţa e în altă parte de Kundera, prin Bioy Casares, în cele urmă, după cum ironic ne şi avertizează autoarea, prin literatură în întregul său: "Hai să fim serioşi... o femeie care nu ştie pe unde şi cu cine, adică uită, am vrut să zic, nu, nu, nu!... eu n-am nevoie de indivizi dintr-ăştia confuzi în novelele mele. Se fac bani, e adevărat, de pe urma personajelor confuze, iar apoi vine şi faima... Gregor, de pildă, celălalt Gregor, nici măcar nu ştia din ce regn face parte... mă rog, aici, unde trăiesc eu, lucrurile stau cu totul altfel şi nu e exclus să-mi vină vreodată să-i sechestrez pe toţi fandosiţii marii literaturi într-o cameră de la periferia metropolei, o cameră de gazare eventual... cu madama aceea, confuza confuzelor, Emma, în frunte. Şi ce fac alde Gatsby şi-alde Bloom când sunt concediaţi? Se scârmă-n nas, bineînţeles, şi aşteaptă glorioasa lume nouă să-i recondiţioneze. (...) Gregor Ristovski e cu totul şi cu totul altfel. El nu mănâncă, nu merge la veceu, nu face amor. Dar respiră...". Bineînţeles că noul Gregor respiră! Mai întâi, pentru că e un personaj, deci e viu, cum e şi literatura. În al doilea rând, pentru că, vorba ultimei fraze din povestire: "Viaţa e aici". Deci nu în altă parte, cum credea Kundera!

(25 martie 2004, de Bunavestire, în Iaşi)