Ce să caute matematicianul la teatru?

Citiţi un fragment din această carte.


Ce să caute matematicianul la teatru? Spectacol, eşti tentat să spui, numai că şi matematica e plină de spectacol, cu lumile stranii pe care le inventează. Atâta doar că ele nu pot fi văzute, auzite şi atinse de toţi, n-au însufleţirea unui joc pe scena de lemn unde se mişcă actori şi lumini. De asta vine matematicianul la teatru: ca să se bucure, şi elevat, şi de-a dreptul, de joc.
 
Întors acasă, el încearcă să înţeleagă mai bine ce-a văzut, şi atunci scrie cronici, cronici care nu prea seamănă cu celelalte din revistele de cultură. Dincolo de ce-i place sau displace lui Liviu Ornea, apar acolo mereu întrebări adresate omului de teatru: De ce-ai făcut cutare lucru? Ce sens are? Încotro te îndrepţi? Dacă n-ar fi decât disciplina mentală de care te loveşti în cronicile matematicianului, tot ar fi un câştig imens şi rarisim pentru omul de teatru, dar Liviu Ornea are un gust sigur şi o cultură care pot trezi invidia oricărui artist sau umanist de profesie.
 
Strânse în volum, efectul cronicilor e impresionant. Regizor, actor, scenograf, toate adunate laolaltă printr-un surprinzător (pentru cine nu l-a mai citit) talent literar, Liviu Ornea îţi pune în faţă o sumedenie de spectacole. E ca şi cum te-ar lua de mână şi te-ar duce la teatru. Cartea lui Liviu Ornea e judecată pătrunzătoare şi subtilă, e spectacol.    
Volumul acesta adună o parte dintre cronicile şi articolele despre teatru pe care le-am scris începînd cu anul 2000 (cînd unii dintre noi nu mai eram copii).
 
Spre deosebire de cronica de carte, cronica de teatru e mult mai riscată şi pîndită de mai multe capcane. La un spectacol lucrează mulţi, unii mai bine, alţii mai puţin bine, iar o judecată global negativă anulează indistinct efortul tuturor, răneşte şi nedreptăţeşte. Trebuie grijă şi discernămînt, chiar reţinere în formularea opiniilor. Treabă nu uşoară şi care se învaţă greu, în timp. Unul dintre lucrurile cele mai dificile e să recunoşti că un spectacol care nu-ţi place e bun. Pe de altă parte, nu cred că trebuie scris doar empatic - adică doar despre ceea ce îţi place, lăsînd deoparte neîmplinirile. Separarea apelor e necesară şi benefică.
 
Prin formaţie - sînt matematician "la bază", dar şi la mijloc, la vîrf şi între ele -, am nevoie de criterii, de exemple şi de argumente. În lipsa lor, mă simt pierdut şi nu mă pot orienta. Iar în peisajul criticii de teatru româneşti, prea adesea m-am simţit în ceaţă, bîjbîind. Scriind, sper să pun ordinea necesară mie într-un caleidoscop care-şi schimbă prea des imaginea. Încerc să-mi înţeleg şi cultiv afinităţile, să-mi înving idiosincraziile şi să-mi motivez respingerile.
 
Recitindu-mă (dacă nici eu...), mi-am dat seama că, în cîteva cazuri, sînt în situaţia vechiului banc: am o părere, dar nu-s de acord cu ea (sau, în speţă, cu felul cum mi-am spus-o). Aşa se face că nu am inclus în sumar unele texte de început şi, mai ales, o cronică inutil violentă la Elizaveta Bam, spectacolul lui Alexandru Tocilescu. Acum îmi doresc să n-o fi scris. Cu aceste excepţii, nu prea am a mă revizui.
 
Poate n-aş fi început să scriu cronică de teatru dacă n-aş fi văzut, în atît de aşteptatul an 2000, un spectacol al lui Radu Afrim, Job (după Cititoarea, de Raymond Jean - la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş), care m-a nedumerit, chiar supărat, peste poate. Nici acea cronică, debutul meu, nu apare în volum, dar relaţia mea cu teatrul lui Afrim a rămas destul de tensionată.
 
Le sînt recunoscător lui Dumitru Solomon, Magdalenei Boiangiu şi lui Alice Georgescu, care au avut încredere în mine, m-au îndemnat să scriu despre teatru, m-au debutat şi şcolit la Scena. Cea mai mare parte a textelor care urmează a apărut în Teatrul azi (o reverenţă Floricăi Ichim) şi în Observator cultural (calde mulţumiri Iuliei Popovici). Cîteva au fost găzduite de Dilema veche, Steaua, Timpul şi Scena.ro.