Cuvânt înainte la ediţia a IV-a a cărţii Tarkovski. Filmul ca rugăciune

Citiţi un fragment din această carte.


O carte este un copil, care se maturizează odată cu autorul. Născută din progresive uimiri transmutate în dragoste, ea se altoieşte într-un prezent al culturii, format din sufletele deschise spre înrudite iubiri şi dispuse să se anime de aceleaşi entuziasme, se loveşte de falii mai refractare, se apără şi reacţionează, se modelează şi se şlefuieşte şi, astfel, creşte.

Aceasta este o carte vie, care a cunoscut mai multe ediţii şi îşi găseşte în fiecare an noi cititori şi adepţi, lansând mereu noi discuţii şi fluxuri ale interpretării; cu toate acestea, nu am simţit nevoia până acum să-i aduc modificări substanţiale. Micile erori redacţionale sau inexactităţi ale primei ediţii (2001) au fost corectate din mers, în ediţiile ulterioare, când au fost adăugate şi câteva mici paragrafe explicative în corpus-ul principal al textului. Atât. Cu toate că adunam an de an noi observaţii şi comentarii pe marginea operei lui Tarkovski, născute din dialogurile de seară cu cinefili şi specialişti din toate colţurile ţării şi din diverse centre culturale ale planetei, adunaţi împreună de aceleaşi uimiri, cristalizate în aceeaşi dragoste. O dragoste - philia - conlucrată sinergic, an de an, între mine, cititori, Tarkovski, cu tot universul său de filiaţii (profesionale, sangvine, subtile şi foarte subtile) şi Dumnezeu, îşi căuta o nouă formă de expresie.

Hotărârea de a publica o ediţie actualizată şi îmbunătăţită mi-a fost provocată de acumularea acestor sinergii, în momentul când am simţit că ele reconfigurează, treptat, cartea iniţială într-o structură cu aceeaşi geometrie, dar mai bogată, mai armonioasă, mai profund polifonică.

O mulţime de detalii biografice, controversate, incomode sau pur şi simplu lămuritoare, pe care le dădusem la o parte în primele ediţii, de dragul rigorii şi limpezimii teoretice a discursului, dar şi pentru că le-am considerat nerelevante în context, îşi cereau dreptul la viaţă, revendicându-şi condiţia de parte integrantă a corpus-ului indestructibil dintre persoana creatoare şi operă, spre a echilibra intenţionata punere în umbră a persoanei din primele ediţii. Câtorva dintre ele, celor mai necesare pentru înţelegerea corpus-ului opus-persoană, le-am dat dreptul la viaţă în acest nou volum, dar fără a-l transforma într-un memorial (monografiile din Rusia au întâietate absolută în domeniu) şi nu sub forma ştirii jurnalistice, clonate din alte surse, ci ca argumente pentru mai subtila înţelegere a penumbrelor şi straturilor fundale, inerente ca sarea, piperul ori ca principiul amar în alchimie (sau în vechea ştiinţă a parfumurilor), pentru consolidarea unei mari opere şi unui destin nepereche.

Aşa-zisele profeţii ale lui Tarkovski, motivul real al îmbolnăvirii şi morţii cineastului, scandalul Rerberg, existenţa celui de-al treilea fiu al regizorului, crâmpeie din pasiunile ezoterice şi amoroase, căutările spirituale, noi poveşti despre cenzura de partid (subiect, se pare, inepuizabil) şi despre distribuţia clandestină a filmelor interzise - subiecte practic necunoscute în România -, mesajele ascunse ale filmelor Nostalgia şi Sacrificiul, scoaterea din penumbră a lucrărilor necinematografice, pe nedrept trecute cu vederea (montările radiofonice şi teatrale, inclusiv de teatru liric) - toate acestea băteau tot mai insistent la uşa noii ediţii, cerându-şi dreptul la consonanţă cu nucleul cărţii.

Un impuls determinant la hotărârea publicării acestei ediţii îmbogăţite au fost discuţiile rodnice cu specialişti din alte părţi ale lumii şi în special cu teoreticianul de film Dmitri Salînski, cu a cărui monumentală lucrare Hermeneutica cinematografică a lui Tarkovski micul meu tom intră într-o subtilă corespondenţă, bazată pe complementarităţi de metodă şi afinităţi interpretative, datorate unei consonanţe de substanţă generativă (iar nu neapărat de structură sau de bază teoretică a argumentaţiei). Întrebările şi observaţiile percutante şi lucide ale domniei sale au constituit baza dezvoltării unor paragrafe suplimentare (ca cel despre "Fântâna surzeniei absolute"), iar câteva din reperele sale teoretice (ca punerea în abis şi teoria spaţiului sacru aplicată la cinema) au alcătuit nodurile unor dezvoltări revelatorii.

Paradoxal, au contribuit considerabil la îmbogăţirea lucrării aşa-zişii ei oponenţi, cei care nu agreau teza misionarismului religios implicit al lui Tarkovski (bazat nu pe uzul apologeticii, ci pe activizarea nucleului religios arhetipal al marii arte), considerând-o exagerată, reducţionistă sau în defavoarea regizorului, precum şi cei care văd în el un zelos apologet al Ortodoxiei, cu pardonabile "căderi în ereziile protestantă, catolică, gnostică". Pentru aceştia, dar şi pentru nedumeririle celorlalţi am simţit nevoia să elucidez o parte din întinsele arii obscure, necomentate sau trecute cu vederea, şi mai ales să explicitez pe larg Nostalgia şi Sacrificiul, filme despre care Tarkovski a profeţit că va trece multă vreme până vor fi înţelese şi care, într-adevăr, rămân atât de puţin înţelese până azi.

Aşa s-au născut unsprezece noi capitole (Arhitectura organică la Tarkovski; Vizualizarea cronotopului sacru; Oglinda, ca spaţiu dantesc; Timpul iconic; Bucătăria lui Moloch; Fiziologia ambiguităţii. Misterul Ginevrei de Benci; Nostalgia şi taina Madonnei del Parto; Sacrificiul şi enigmele Închinării magilor; Împiedicările iniţiatice; Rugul aprins; Botezul focului sau învingerea fricii), dezvoltări substanţiale ale unor capitole existente (Casa pământeană: Solaris, Casa din copilărie: Oglinda, Casa de împrumut: Nostalgia, Lipsa casei: Copilăria lui Ivan, Timpul-havuz: Copilăria lui Ivan şi Andrei Rubliov, Timpul invers al pocăinţei: Călăuza, Motivul dubletelor, Pasărea sau motivul îngerului, Motivul apei, Motivul pământului, Semnul lui Iona, Motivul focului, Chipul copilului: arhetipul Pruncului divin), ori extinderi lămuritoare ale altora (Omul nu are casă pe pământ: Andrei Rubliov, Locuinţa taborică: Călăuza, Arhetipul grădinii edenice, Timpul memoriei: Oglinda, Timpul aşteptării şi timpul acţiunii: Nostalgia, Timpul escatologic: Sacrificiul, O arcă a lui Noe, Poetica celor patru elemente, Vocaţia pneumatoforă a materiei, Chipul femeii: arhetipul Fecioarei, Chipul copilului: arhetipul Pruncului divin, Personajul christic, Artistul-prooroc). Pentru cei nefamiliarizaţi cu gândirea lui Blaga, am citat pe larg conceptele sale folosite în lucrare: astfel s-a născut Geneza metaforei după Blaga, iar capitolul Modelul orizonturilor temporale după Blaga a căpătat o mai mare extindere.

Pentru mai buna înţelegere a omului, cu paradoxurile lui, în capitolul Artistul-prooroc am suplimentat citatele din jurnale şi am explicat contextele istorice care i-au alimentat regizorului anumite reacţii şi opţiuni (unele, extrem de personale şi necanonice) în lupta pentru modelarea sinelui său şi împlinirea idealurilor sale artistice şi spirituale. La Poeziile tatălui din filmele fiului, am adăugat poemul lui Arseni Tarkovski "Mi se stinge privirea...", recitat în Nostalgia, dar şi poezia de dragoste a lui Feodor Tiutcev "Mi-s dragi, iubito, ochii tăi" de la sfârşitul Călăuzei - omise în ediţiile anterioare, dar esenţiale pentru înţelegerea filmelor. De asemeni, am adus adăugiri, unde era cazul, la sinopsis-urile filmelor (în special la Oglinda), am suplimentat Filmografia cu fişele peliculelor studenţeşti şi neficţionale ale regizorului şi am adus mici precizări, pe baza mai noilor monografii, la Lista premiilor. O seamă de formulări din ediţiile anterioare, care îmi par azi prea sintetice, ambigue sau impetuoase au fost nuanţate, şlefuite sau explicitate, pentru a veni în întâmpinarea cititorilor cu alte sensibilităţi sau background-uri cultural-religioase.

Am colaţionat şi, când a fost cazul, am înlocuit citatele din volumele lui Tarkovski, apărute iniţial în Occident, Le temps scellé şi Time Within Time. The Diaries... cu originalele lor în limba rusă, apărute mult mai târziu, mai precise şi uneori mai detaliate, inaccesibile la momentul publicării primei ediţii a cărţii.

Astfel, volumul de text brut a crescut cu peste 100 de pagini, de la aproximativ 160 (în ediţiile a II-a şi a III-a) la circa 267 de pagini. Este aceasta o nouă carte? Nu, pentru că ideile majore şi structura ideatică şi discursivă sunt aceleaşi, la fel ca şi titlul, care o reprezintă la fel de fidel; da, pentru că întregeşte considerabil - cu analize şi informaţii substanţiale şi cu concepte noi - teoria poeticii sacrului la Tarkovski şi biografia regizorului, pentru a avea dreptul să trăiască în mâinile cititorilor alături de ediţiile anterioare.

O carte este un copil, iar creşterea ei, la fel ca şi concepţia, se realizează în multiple împreună-lucrări, mai mult sau mai puţin cunoscute, ale iubirii şi devenirii - eros, philia, agape -, ale trecerii şi petrecerii dintr-un timp diluat într-un veac condensat, ale rămânerii şi iarăşi revenirii, pe axul, coroana şi rădăcina aceluiaşi Arbore. Ediţia de faţă este o jubilare a tuturor acestor întâlniri esenţiale, cărora le este datoare: perspectivelor alternative asupra cineastului, cu care am intrat în dialog, consonant sau polemic, nedumeririlor repetitive şi veşnic însetate ale fanilor, opoziţiilor crispate şi scepticismelor adversarilor, revelaţiilor spontane sau îndelung dospite, provocate de varii excursuri în grădini ale timpului devenirii şi rodite - daruri din daruri - de aceste sinergii. Tuturor acestora le mulţumesc.

(Elena Dulgheru, februarie 2014)