Ceferiştii şi locuinţele: Ultima parcelare din cartierul Steaua înainte de 1948

În ciuda eforturilor conducerilor succesive ale Căilor Ferate, problema locuinţelor pentru muncitorii ceferişti nu a fost rezolvată cu succes până la terminarea celui de-al doilea război mondial. Mai mult, războiul a întârziat diverse proiecte, iar bombardamentele aliate din 1944 au afectat cartierul Griviţa, prin distrugerea caselor şi a infrastructurii abia finalizată în 1939.

Oricum, necesitatea de a oferi locuinţe unui număr cât mai mare de muncitori a însemnat şi radicalizarea limbajului arhitectural, C.F.R. alegând abandonarea construirii de case şi îndreptarea atenţiei spre construirea de pavilioanele de apartamente, moderne şi eficiente, însă nu la fel de apreciate de familiile numeroase, obişnuite cu casa înconjurată de grădină.

În anii treizeci, C.F.R. începe să se gândească la modernizarea fondului de locuinţe şi anunţă Primăria de intenţia de a demola casele vechi construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine şi înlocuirea lor cu blocuri noi. Acestea însă se construiesc pe parcelele libere, fără a se recurge la demolarea caselor vechi (care aveau, oricum mai puţin de 20 ani).

Sfârşitul războiului aduce din nou în discuţie această soluţie, în contextul în care, conform adresei Direcţiei Generale a C.F.R. către Primărie din 25 Mai 1945, bombardamentul aerian a distrus 45 de clădiri (96 de locuinţe) şi conducerea ceferistă cere Primăriei aprobarea reconstruirii lor. În adresă se menţionează şi o serie de schimbări urbanistice, precum deschiderea unei străzi noi în spatele bisericii Sf. Gheorghe, perpendiculară pe străzile paralele ale parcelării (proiect care nu a fost pus în practică). Nu se menţionează nimic în proiect despre deschiderea unei noi parcelări, ci detalii privind înălţimea sau retragerea de la alinierea străzii pentru noile construcţii. Proiectul este aprobat de Primărie, din comisie făcând parte ajutori de primari, arhitectul Petre Antonescu, arhitect-urbanist I. Berindey, delegaţi ai inginerilor, precum şi directorul Planului Arh. I Davidescu. Este incert dacă a fost dus până la capăt şi în ce perioadă au fost reconstruite casele demolate, în afara celor construite de arh. Neagu în 1947 despre care vom menţiona mai jos.

Însă reconstrucţia acestor imobile nu avea cum să pună capăt unei probleme care dura de cel puţin patru decenii. Iar ascensiunea la putere a Partidului Comunist, printre simpatizanţii căruia se numărau şi un număr însemnat de ceferişti nu poate duce decât la speranţa îndeplinirii revendicărilor din anii treizeci.

Discursul de radicalizează curând: în numai câteva luni, în mai-iunie 1945, Direcţia Generală C.F.R. trimite planurile de parcelare ale unui teren de la nord de strada Feroviarilor (ultima stradă a cartierului Steaua). Pe acel teren (între Calea Griviţei şi bd. Ion Mihalache, fost 1 Mai) se afla Fabrica de Petrol Steaua Română, care probabil a fost distrusă complet în timpul bombardamentelor. Adresa menţiona urgenţa cu care trebuie să se soluţioneze aprobarea parcelării, locuinţele fiind plănuite a fi construite până la sfârşitul anului. Adresa era semnată de arhitect consilier M. Irimia(?) din partea C.F.R şi de şeful biroului de arhitectură, Alexandru Gogu. Acesta revine ulterior cu o nouă adresă prin care menţionează că "în cartierul Steaua urmează a se construi o serie de clădiri muncitoreşti a căror execuţie trebuie să înceapă imediat"[i], încercând să grăbească procesul de avizare, al cărui ultim aviz trebuia să vină de la Ministerul de Interne, conform art. 14 din legea pentru Organizarea Municipiului Bucureşti. De altfel, majoritatea viitoarelor locuinţe vor revine personalului angajat la Atelierele CFR Griviţa.

Suprapunând planurile de parcelare cu ce a fost pus în practică ulterior, concluzionăm că planurile nu coincid în întregime, în 1945 fiind propus un număr mult mai mare de locuinţe. În orice caz, acelaşi tipuri de pavilioane au fost proiectate în acelaşi timp şi pe Bulevardul Pieptănari, însă atât istoria lor cât şi a celor din Steaua lipseşte din studiile de specialitate. O fotografie a blocurilor din Steaua a fost publicată şi de Andrei Panaitescu[ii], însă fără a menţiona ce reprezintă. Din acest punct de vedere, capitolul cărţii dedicat primei perioade de după război lămureşte şi un detaliu interesant pe care l-am adresat în articolele precedente: arhitecta Cristina Neagu, pe care am considerat-o arhitecta acestor blocuri a proiectat de fapt blocurile de pe Bd. Mihalache, dar de pe partea opusă: "Pe Bd. Ion Mihalache, în apropierea Pieţei Domenii se ridică blocuri P+2/3, având o arhitectură inspirată din cea tradiţională (arh. Cristina Neagu). Chiar dacă au fost considerate drept prime răspunsuri la criza de locuinţe din perioada postbelică, aceste cazuri au avut numai un caracter punctual şi realizarea lor a ţinut mai mult de conjuncturi de moment."[iii]Mai mult, conform ing. Iordănescu şi C. Georgescu, aceeaşi arhitectă a proiectat şi completările / refacerile unor imobile distruse de război: "o performanţă deosebită...în această perioadă o constituie executarea într-un timp extrem de scurt (între 15 iunie 1947 şi 15 februarie 1948) a trei blocuri P+2E, însumând 72 de apartamente, pe şoseaua Viilor şi cinci blocuri P+1E, în cartierul Steaua, ambele în Bucureşti, arhitecta Cristina Neagu contribuind mult la realizarea reuşită a acestora, atât din punct de vedere al compartimentării, cât şi al aspectului exterior."[iv]

Pavilioanele sunt de remarcat prin rezolvarea necesităţii adăpostirii unui număr cât mai mare de beneficiari printr-un limbaj modernist, original în peisajul bucureştean. Folosirea pietrei pentru decorarea parterului, balcoanele din fier forjat, intrare cu arcade (ce va fi folosită ulterior şi în cazul cvartalelor din Vatra Luminoasă, Panduri, Drumul Taberei sau Muncii) particularizează acest proiect, conferind echilibru compoziţiei. Autorii acestui proiect au fost, cel mai probabil, arh. Irimia şi / sau arh. Alexandru Gogu.. Un ultim aspect legat de istoria acestei parcelări este faptul că planurile de parcelare din 1945 au fost adăugate dosarului mai vechi din 1939, majoritatea detaliilor (beneficiarii, costurile etc.) aflându-se probabil în arhivele C.F.R. Parcelarea a fost completată în anii şaizeci cu o serie de blocuri

Ca detaliu de viziune a locuirii, apartamentelor mai noi din cadrul pavilioanelor le revine o curte adiacentă, plasată în spatele clădirii, amenajată încă de la darea în folosinţă pentru creşterea animalelor mici de curte şi pentru creşterea plantelor obişnuite unei gospodării autonome. Astăzi sunt ascunse de privirile trecătorilor dar existenţa lor atestă încercarea constructorilor de a temporiza trecerea de la casa individuală la locuirea în comun. Acest interes pentru confortul proprietarilor s-a manifestat şi în îmbunătăţirea treptată a spaţiului interior al apartamentelor de la o clădire la cealaltă, în funcţie de opiniile primilor proprietari. Spre exemplu, deşi au aceeaşi suprafaţă, spaţiul interior al clădirilor dinspre Calea Griviţei (mai vechi) este mai compact decât cel ce revine apartamentelor dinspre bulevardul Ion Mihalache, unde holul de intrare a fost delimitat diferit faţă de spaţiile de depozitare.

Analizând memoriile locuitorilor parcelării, concluzionând blocurile reprezintă un proiect aparte în Bucureşti. Cei cu care am discutat cunosc particularitatea zonei şi faptul că au fost construite pentru ceferişti, însă nu pentru muncitorii de rând, ci pentru membri ai partidului sau pentru ingineri. Al doilea aspect des menţionat de către cei din zonă este rezistenţa blocurilor, amintind că "traversele sunt făcute cu şine de cale ferată", iar zidurile şi structura de rezistenţă sunt de o calitate remarcabilă. Poate şi datorită particularităţii cartierului în peisajul capitalei, proprietarii nu s-au schimbat frecvent. În general, apartamentele sunt încă locuite de moştenitorii primei generaţii de proprietari iar relaţiile existente la nivelul micro-comunităţii acestei zone sunt încă strânse, comparativ cu multe dintre parcelările pe care le-am discutat în articolele precedente.