Aşa că acum câteva zile când am ieşit de dimineaţa, de abia trezită, să iau pâine de la buticul din colţ, nu mă gândeam că o să mă întorc acasă cu flori şi cu inima mişcată.
Vă avertizez, nu e o întâmplare ca în filmele romantice, ci mai degrabă un scurtmetraj de la bloc (care pentru mulţi va părea prea sentimental), în care personajele sunt eu şi un om al străzii cu care mi s-a intersectat privirea pe când treceam pe lângă tomberoanele de gunoi de la colţul blocului meu, în care el căuta rămăşiţe de mâncare. Aş putea scrie pagini despre ce am văzut în acea fracţiune de secundă în ochii lui, câtă tristeţe şi lipsă de speranţă şi singurătate şi lucruri de care probabil eu habar nu am şi nici nu o să am vreodată (şi cât de recunoscătoare sunt pentru asta!). Oricum, acea scurtă privire m-a scuturat puţin, ca şi cum s-ar fi intersectat două universuri paralele. Acea privire mută m-a făcut să-i cumpăr şi lui o pâine şi să mă întorc acasă şi să-i mai fac un pachet de mâncare. Un gest foarte foarte mic, de altfel, despre care în mod normal nici nu aş fi povestit. Doar că... atunci când i-am dat mâncarea, mi-a spus politicos sa aştept puţin şi a scos dintr-una din multele plase murdare pe care le căra... trei trandafiri. Atât de frumoşi, ca şi gestul în sine, încât mi-au dat lacrimile. (mi-a trecut atunci prin minte întrebarea: oare mai oferise vreodată flori unei fete?) Mi-a spus că îi culesese dintr-o grădină ca să-i vândă şi să-şi ia de mâncare. Dar cum mâncarea a venit la el, s-a gândit să mi-i ofere mie.
V-am spus că îmi place să primesc flori de la băieţi. Ei bine, le-am primit. Un pic altfel decât îmi doream, poate, dar cu mult mai frumos, aşa cum are obiceiul Viaţa să ne surprindă şi să ne ofere atâtea daruri. Şi eu care credeam că eu sunt cea care are ceva de oferit acelui om...
