Cum poate fi preluat, continuat azi Ion Barbu? Pare definitiv istorizat, închis (ca un melc) în cochilia istoriei, culme de neatins a unui modernism, uf, depăşit. Am scăpat de Ion Barbu? Dar cum am putea face, tocmai, să nu scăpăm de exigenţele şi de păcatele lui? Cum am putea să scoatem din nou melcul poeziei barbiene la iveală, fără a risca să provocăm aceeaşi tragedie, inevitabilă însă?
Începînd, de exemplu, prin a asculta discul de faţă, trecînd, mai exact, prin experienţa re-dării vocii, a re-vocalizării post-scriptice a poeziei, făcînd ca poezia, din nou, să ne vorbească, nu atît direct, cît interior, ca adresare către noi înşine, ca repetare a vinei tragice, mitice a scoaterii melcului din cochilie.
Ion Barbu nu a avut, măcar, norocul colegului său de panteon al hipermodernismului liric, sau al modernismului înalt românesc (modernismul e liric, poetic în însăşi esenţa sa, chiar şi în proză), G. Bacovia (v. Rar: poeme rostite la Radio; o înregistrare din 1954 prezentată de Bogdan Ghiu, CD-Carte, Editura Casa Radio, ediţia a III-a, 2013), căruia i s-a oferit şansa de a fi recuperat, sau cultura română şi-a oferit, în felul acesta, şansa de a-l recupera in extremis, făcîndu-l să-şi înregistreze poemele cu propria voce, chiar dacă într-un mod trăit postum (experienţa extremă de a-ţi trăi propria postumitate, de a fi propria ta fantomă). Lui Ion Barbu nu i s-a oferit această şansă, a trebuit să ispăşească, oficial, o vină politică de care, de fapt, s-a dezis (aceea de a fi luat partea legionarismului, fără a-i fi fost membru: E. Lovinescu consemnează, cu umor, în agendele sale că Ion Barbu, pus să păzească, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, Ministerul Educaţiei Naţionale, aflat în acelaşi sediu ca şi azi, pur şi simplu, de frig, a dezertat, şi-a părăsit postul şi arma, ascuzîndu-se apoi de frică, mau multe zile, în apartamentul marelui critic), chiar dacă în toată perioada postbelică el şi-a considerat activitatea poetică drept o eroare şi o rătăcire, din alte motive însă decît cele politico-ideologice imputate de noul regim. Ion Barbu a resimţit toată viaţa (de adult) vina poeziei, poezia ca vină, şi nu putem să nu ne întrebăm dacă această conştiinţă încărcată a poeziei-vină, dincolo chiar de motivaţiile vocaţional-biografice ale poetului, care s-a dorit mai presus de orice matematician, încercînd să recupereze, la bătrîneţe, timpul pierdut cu poezia (vezi, în acest sens, în ediţia Ion Barbu, Opere, vol. I: Versuri, ediţie alcătuită de M. Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română / Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, col. "Opere fundamentale", Bucureşti, 2000, emoţionantul şi lămuritorul Jurnal de creaţie (1944-1959), în care motivul "rătăcirii literare" e motorul), nu putem, aşadar, să nu ne întrebăm dacă această conştiinţă a vinovăţiei poetice nu are nişte motivaţii mai profunde, esenţiale, transpersonale, acelea cărora le dă glas, poetic, tocmai poema După melci.
Mai mult, adică în acelaşi timp mai cuprinzător şi mai profund, decît Joc secund, "cheia" lui Ion Barbu şi cheia-Ion Barbu la misterul ermetic al poeziei s-ar afla, aşadar, în După melci. Iar această revelaţie, această posibilă pistă de investigaţie speculativă ne este oferită, prilejuită tocmai de discul de faţă, de hiper-semnia vocii scoţînd melcul, făcînd piatra să învie şi, tocmai în felul acesta, expunînd-o şi ucigînd-o, operarea şi operaţia poeziei ţinînd şi ea, din cîte se pare, de ocazie, de moment potrivit, de kairos, pe care poetul-copil, ucenic-vrăjitor, inevitabil, adică tragic, le ignoră, le nesocoteşte, tentaţia de a te folosi de forţa poeziei de a aduce la viaţă fiind prea mare, irezistibilă, ucigătoare.
Istoria s-a răzbunat însă, făcîndu-i dreptate lui Ion Barbu. Căci dacă nu a mai avut ocazia să-şi înregistreze poemele cu propriul său glas (şi este foarte posibil să fi refuzat), i le-au înregistrat, imediat după "dezgheţul" politic din 1965, cînd "melcul" poeziei (barbiene) putea fi din nou scos, fără consecinţe nefaste, din carapace, mai mulţi poeţi şi actori-poeţi, care, venind "după" (temporal, istoric) melci, şi-au propus să ia calea melcilor (melc-poezie: inconştient, sex, tactilitate - şi totodată structură geologică şi formă perfectă, fiinţare-în-spirală, încarnare-împietrire simbolică a istoriei), să meargă, iniţiatic, "după" melci, pe urma lor (melcul fiind şi fiinţa-urmă, fiinţa-dîră). Cu atît mai mult cu cît, în momentul reluării cursului întrerupt al poeziei româneşti, "cusătura", "sutura", revenirea s-a produs tot cu şi prin Ion Barbu, de acolo de unde, foarte sus, "în polul plus", acesta fusese forţat să lase poezia românească, aşa-numita Generaţie 60 (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Leonid Dimov, descoperit ceva mai tîrziu, şi alţii) fiind, mai presus de orice, barbiană. Ion Barbu după Ion Barbu.
Complexa revelaţie a acestui scenariu speculativ tragic este prilejuit tocmai de prezentul disc. Rîndurile care urmează au fost scrise ascultînd, iar şi iar, aproape "în buclă", înregistrările de faţă, în încercarea, poate, de a-i reda poeziei rolul şi semnificaţia iniţiale de incantaţie vinovată, care în acelaşi timp în-cîntă şi des-cîntă: vocea-hubris, vocea vinovată de propriile ei efecte, care în acelaşi timp aduce la viaţă şi ucide. Rîndurile de faţă sunt jurnalul experienţei unice, absolut singulare şi absolut exemplare, pe care o provoacă, în frigul căreia ne scoate, melci ce suntem, spunerea poeziei lui Barbu, re-darea vocii.
Deşi pare, graţie ermetismului ei, eminamente scrisă şi scriptică, poezia lui Ion Barbu pare a sta, liminar, în exergă, tocmai sub semnul glasului, mai mult chiar, al unei ciudate structuri pe care am putea-o numi a glasului împrumutat, a glasului de / cu împrumut, a glasului dat / luat cu împrumut (exproprierea grasului): nimeni nu vorbeşte cu propriul glas, fiecare împrumută glasul altcuiva şi îşi împrumută glasul altcuiva. Iar această structură a "împrumutului", adică a ne-posesiei şi a dăruirii, a Tradiţiei, pare a fi tocmai generatoarea poeziei şi a istoriei interne a poeziei. Numai prin glas putem ieşi din noi înşine, şi numai glasul, vocea iese din noi înşine.
Mai înainte chiar de a începe, pe "rama" ei, cum ar spune Jacques Derrida, poezia lui Ion Barbu îşi mărturiseşte originea, sursa: glasul altcuiva. Este vorba de dedicaţia poemului După melci, căreia nu ştiu dacă exegeza barbiană, exasperată, hipersolicitată, atît de greu încercată, îi va fi acordat cuvenita atenţie:
"Unchiului meu, Sache Şoiculescu, al cărui glas îl împrumut aici".
Şi pentru că tot l-am amintit pe Jacques Derrida, voi continua, căci are multe şi esenţiale lucruri de spus în privinţa vocii, a violenţei vocii care interiorizează-exteriorizează, care distruge obiectul transpunîndu-l în semn, idealizîndu-l. Nu tocmai aceasta e drama ontologică din După melci?
"În primul rînd, sunetul ne atinge, ne interesează, ne pasionează mai mult pentru că ne pătrunde. El este elementul interiorităţii pentru că esenţa sa, energia sa proprie face ca receptarea să fie obligatorie. (...) eu pot să închid ochii, pot să mă feresc să fiu atins de ceea ce văd şi care nu poate fi perceput decît de la distanţă. Dar (...) vocea pătrunde cu violenţă în mine, este calea privilegiată pentru efracţie şi interiorizare (...). Dar o altă violenţă vine să complice şi mai mult schema. În voce, prezenţa obiectului, deja, dispare. Prezenţa la sine proprie vocii şi faptului-de-a-te-auzi-vorbind sustrage lucrul însuşi pe care spaţiul vizibil îl lăsa să fie în faţa noastră. Lucrul dispărînd, vocea îi substituie un semn sonor care poate, în locul obiectului sustras, să pătrundă profund în mine" (J. Derrida, Despre gramatologie, traducere de Bogdan Ghiu, Tact, 2009, p. 249).
Vocea dă viaţă şi ucide, scoate, provoacă, manifestă interioritatea ca atare în exterioritatea ca atare, şi tocmai de aici drama, nepotrivirea esenţială a exteriorizării interiorităţii, vină, păcatul. Scrisul, scrierea, simbolul scriptic trebuie să intervină, mediator, între, tocmai pentru a feri îngheţarea în exterior (care e cosmic) a interiorităţii.
(va urma)