Piatra, melcul, oul orfic: melcul e poezia, care, scoasă de voce, iese ca voce. Vocea scoate, exteriorizează poemul, îl face să fie, îi dă naştere. Glas inclus. Hiper-oralitatea, vocea de dincolo de voce, poezia ca glas inclus şi adresare conţinută.
În După melci, ca tragedie ontologică a poeziei, poetul e copilul-ucenic vrăjitor, care nu ştie ce face, ce forţe trezeşte.
Iar melcul scos din sine e, jungian, inconştientul trezit de vocea aliterantă, asemnificantă, melcul fiind coincidenţa contrariilor, reunire animus-anima a conţinutului subconştient "moale" şi târâtor cu mineralitatea cochiliei: arhi-simbol, simbol-formulă pe care poezia, tocmai, inevitabil, o "strică", o "distruge".
Vocea "secundă", "jocul secund" al vocii, al glasului-de-împrumut, trezeşte poezia, învie piatra, scoate melcul. Este ceea ce se întâmplă, la alt nivel al spiralei de melc a poeziei, cu însăşi poezia lui Ion Barbu căreia, "secund", i se "împrumută", în acest disc, glasuri care s-o scoată din ea însăşi afară, pe scena istoriei, ca să i se poată lua, inevitabil "după", urma.
Ion Barbu către Al. Rosetti (11 iunie 1946): "matematica este o imanenţă a funcţiilor vorbirii" (ed. Coloşenco, vol. I, p. 505). Formula, codul, hiper-scriitura supra-discursivă sunt nu transcendente, cum crede metafizica simţului comun, ci imanente vorbirii, făcând-o posibilă dinăuntru. Nu este acesta însuşi melcul poeziei, a cărui cochilie-cod este imanentă, dat fiind că o secretă ca pe voce?
Ion Barbu scrie, poetic, formule, coduri sau, mai pe înţelesul zilei de azi, programe. Meta-creaţie, aşadar.
Ion Barbu către Dinu Pillat (16 iulie 1959): "ermetismul lui Mallarmé e filologic, iar al meu canonic (reducerea expresiei la o formă canonică, cu cât mai puţini termeni parazitari, în sensul reducerii ecuaţiei elipsei la forma canonică" (ed. Coloşenco, vol. I, p. 549). La alt nivel, proiecţie pe altă suprafaţă: melcul poeziei, poezia-melc se regăseşte ca structură în imanenţa Greciei-cod în balcanismul istoric, dunărean, giurgiuvean al copilăriei lui Ion Barbu (din "bunul, bătrânul timp, de dinainte de 1914", ed. Coloşenco, vol. I, p. 516).
În muzică se reunesc vocea şi matematica: ritm. De unde pasiunea barbiană a inventării de cuvinte, de sonorităţi, de aliteraţii, de semne-voce pură, de voce-formulă, virtuozitatea lui ritmică, "percuţionismul" poeziei lui.
Simbolurile trebuie scoase, asemenea melcului, din ele însele, trebuie puse să creeze, să (se) exprime, dar prin arhi-scriere matematică, nu oricum. A pune codul, Tradiţia la lucru.
Aliteraţiile - cod sonor, în-cântare/des-cântare a subconştientului.
Post-După melci, poezia nu poate fi resimţită şi trăită decât ca vină, vină tragică, a cărei ispăşire nu se consumă doar în planul mundan al politicii, ci în acela al supravoinţei de cod, de matematică, "rătăcirea literară" (ed. Coloşenco, v. II, p. 515) de care vorbea poetul în perioada târzie, aproape exclusiv, expiator, matematică a vieţii sale, fiind poezia însăşi, aflându-se la sursa poeziei înseşi.
*
Experienţa sonor-existenţială pe care o prilejuieşte prezentul disc este unică, extrem de intensă, atingând înălţimea a ceea ce am numit drama ontologică a poeziei. Inexpiatul, neîmpăcatul Ion Barbu este recuperat postum de către prieteni poeţi şi actori-poeţi, care îi împrumută (în toată ambiguitatea genitivală a acestui verb) glasul lor şi care abia aşa, delegat, postum, mai mult decât tiparul, îl salvează. După ce-a fost copilul, poetul este acum, în eternitate, melcul însuşi, cochilia literei din care poezia trebuie retrezită la viaţă. Şi tot prin voce. În ascultarea acestui disc devine, astfel, şi mai sensibilă ideea copilăriei poetului, a poetului-copil.
Lecturile, glăsuirile, la propriu, ale lui Victor Rebengiuc, de exemplu (dar, fireşte, nu numai), ar trebui să fie alăturate, complementar, manualelor şcolare, pentru că poezia este în primul rând glas, oralitate, matematică "imanentă" vorbirii. Pentru a fi apropiaţi de poezie, în general, şi mai ales de hipermondernismul, aparent ultrascriptic, "ermetic", barbian, copii ar trebui să fie re-puşi în situaţia arhetipală a poetului-copil din După melci, care naşte şi ucide, în acelaşi timp, poezia prin voce, această renaştere a poeziei prin glas nefiind posibilă decât printr-o experienţă de intensitatea şi bogăţiei celei din acest disc.
Şi şcolar, poezia re-trăieşte prin vocea ficăruia, poezia trebuie oralizată, citită cu glas interior tare, copiii trebuie învăţaţi să se audă şi să asculte citind, spunând poezie. La fel ca rugăciunea lăuntrică, poezia este vorbire, adresare interioară. Dincolo de sensurile date, "la pachet", ale cuvintelor, poezia e sonoritate "scoasă din ţâţâni" şi din ea însăşi, care ajunge să producă alte sensuri, să spună altceva. Ne-spunând(u-ne) poezia, noi chiar o citim? Şi, pentru trăi cu adevărat experienţa poeziei, nu trebuie să punem între paranteze scrierea menită, tocmai, a împiedica tragedia exteriorizării nemijlocite, nemediate a interiorităţii "melcului" arhetipal?
Cum să nu constituie o experienţă irepetabilă, suprem pedagogică, cutremurătoare nişte poeţi spunându-l pe Ion Barbu, dându-i glas lui Ion Barbu? Nu este acesta tocmai modelul reînvierii Tradiţiei?
Cine n-ar putea fi zguduit de vocea şamanică a lui Emil Botta, în contrast cu calmul intelectual al lui A.E. Baconsky şi ca încununare a pasionalităţii colocviale a lecturii-interpretare a lui Romulus Vulpescu, primul editor, să nu uităm, după expierea comunistă, al lui Ion Barbu (Ion Barbu, Poezii, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Albatros, 1970)?
Vocile poeţilor exteriorizează, fac să se audă exact ce trebuie din poezie, scot la iveală patosul, hubris-ul, păcatul şi zbuciumul poeziei, re-scot, literal, melcul poeziei la iveală tocmai pentru ca, de data asta, să nu-l mai ucidă, pentru a încerca să repare vina ontologică a poeziei.
Vocile scot glasul din scris, dez-ermetizând poezia reputat cea mai ermetică din întreaga literatură română, şi lăsându-ne, în felul acesta, să bănuim că ermetică, ermetizantă e tocmai, preventiv, cochilia scrisului, din care însă melcul vocii trebuie făcut să iasă, la momentul potrivit.
Ne-am învăţat să citim poezia, şi în primul rând pe arhi(s)cripticul Ion Barbu, în mod scriptic-mental, supra-ermetizând-o deci. Lirismul modernist a "murit" istoric dintr-o neînţelegere sau dintr-o exagerare, dintr-un exces de zel: lectura scriptic mută. Din salvator, scrisul a ajuns un tiran.
Experienţa-revelaţie la care ne invită, la vârf, discul de faţă este tocmai posibilitatea de relansare a poeziei prin voce, care "reîncălzeşte" poezia prin adresare, reînviind melcul adormit în îngheţul literei, în mormântul scrisului. Vocile poeţilor răscumpără vina poeziei, re-înscenând-o.
Poezia este făcută de copii şi pentru copii, ca să redevenim copii vinovaţi de facerea lumii. Discul de faţă ne pune la dispoziţie "cifrul" esenţial al poeziei renăscute prin voce, provocându-ne să redevenim copiii inconştienţi, pe veci vinovaţi de naşterea poeziei şi, prin poezie, de provocarea naturii. O invitaţie ludică la un ritual iniţiatic. O înaltă experienţă pedagogică.