Sunt locuri care îţi amintesc de trecerea timpului. A timpului tău individual, rupt de orice alt sistem de măsurare a ceva ce e oricum greu de măsurat. Timpul personal. Rămânem atârnaţi în anumite clipe ca într-o coardă imensă care oricât ar cădea, nu ne-am da seama dacă am trecut de jumătate. Sau poate că nu de trecerea timpului îţi amintesc locurile ci de trecerea ta. Un an, doi, zece. Sunt locuri la care dacă te întorci după ani de zile, îţi dai seama de localizarea ta ca individ. Un fel de check-in individual. Atunci nu înţelegi ce te-a ţinut departe de ceea ce te definea pe tine în esenţă. O esenţă tare sau diluată. Cât de tare ţii la trăirea ta ca individ şi cât de tare îţi pasă de comunitate? Treceam printr-o zonă anume a memoriei mele. La propriu.
Castelul de piatră
Urcam pe o potecă de pietre. Era plin de vegetaţie în jur. Era plin de vegetaţie şi pe potecă. Plin de trandafiri sălbatici şi tufişuri de tot felul. Vegetaţia pusese din nou stăpânire pe cariera de piatră. Nu-mi amintesc să o fi văzut mai frumoasă. Elegantă, protectoare, intimă. Traseele de calcar alb şi neted erau acolo, la locul lor. Închideam ochii şi îi vedeam pe fiecare în traseul lui. Erau acolo. Fiecare cu bătălia lui. Deschideam ochii şi eram acolo, după zece ani de trăiri şi căutări. Găseam aceeaşi senzaţie de continuare a ceva ce nu avea final. O stare de confirmare a ceea ce eram. Era clar. Nu mă depărtasem prea mult de mine însămi. Eram încă acolo, fără compromisuri care să fi lăsat urme prea evidente. Un nou check-in personal. Bun, nu stăteam rău la capitolul nostalgii. Dar lăsând la o parte partea uşor patetică a abordării acestui capitol, nu mă pot abţine să nu observ acest gen de consumerism turistico-pasional, care ţine de un fel de globalizare a senzaţiilor. Sunt acele topuri must go care îţi promit cele mai frumoase clipe trăite vreodată. Iar acele locuri devin o aglomerare mustind a turişti în căutarea absolutului. Atunci îţi dai seama ce preţioase sunt acele câteva locuri de care nu ştie multă lume dar care au avut un sens pentru tine la un moment dat.
Lonely Planet must
Asta înseamnă că nu trebuie musai să mergi în Thailanda pentru un concediu de neuitat. Ceea ce pentru unii e paradis, pentru tine poate deveni un coşmar: puhoaie de turişti mişunând în aceeaşi direcţie cu tine, călcându-se în picioare pentru un strop din acea fericire promisă într-un ghid Lonely Planet. De câte ori n-am trecut prin acea stare în care ajungeam într-un loc presupus mirific şi, cot la cot cu alţi curioşi, stăteam şi nu mă gândeam decât la o cafea de urgenţă, încercând să-mi ignor starea de ridicol în a fi acolo, claie peste grămadă cu alţi posesori de aparate foto, care de care mai tehnologice şi mai impozante. Îmi amintesc de ruinele de la Angkor Wat. Până nu a apus soarele şi a dispărut mai toată lumea din zonă, nu am putut să simt nimic. Energia locului fusese cu totul absorbită de munţii de turişti, mulţi dintre ei un fel de top ten Unesco hunters. Atunci mi-am dat seama, mai mult ca niciodată, că generalizarea face parte din acest sindrom al consumerismului extins la toate nivelurile, de care ajungem să nu ne mai dăm seama. Ajunsesem să tânjesc după tot felul de insule îndepărtate, evident, din ce în ce mai costisitoare, în exclusivismul lor tot mai greu de pătruns. Ca să îmi dau mereu seama că de fapt nu căutam deloc asta.
Bon voyage!
Eram mereu şi mereu în aceeaşi stare de căutare a ceea ce deja găsisem şi care, culmea, era cel mai la îndemână. Ceva ce puteam avea cu zero lei. Ceva la care puteam ajunge extrem de uşor. Depindea numai de mine dacă aveam să mă ţin de adevărul personal sau aveam să mă lăbărţez din nou în proiecţiile postate la infinit pe un zid al tentaţiilor de hipermarket. Vacanţă plăcută!
