Nu ştiu cum sunt alţii... Ba ştiu. Adică tocmai am aflat. Unii oameni vor să trăiască exact aşa cum au trăit în trecutul loc confortabil. Adică într-o stare generală de conflict. Nu mi-a venit să cred, dar m-am lămurit că nu poţi forţa omul să vrea linişte şi pace când el s-a obişnuit cu cearta şi scandalul. Asta ştie el, asta face. Şi oricine ar îndrăzni să intervină devine un inamic de neiertat. Da, nu vorbesc din filme, deşi numai ce am văzut Noah al lui Aronofsky - (diferenţa dintre primele sale filme cu actori necunoscuţi şi buget redus - cele mai bune după părerea mea - şi cele recente, cu actori hiper-cunoscuţi şi bugete uriaşe este izbitoare - Pi şi Noah nu au nimic în comun, în afară poate de un iz de SF spiritualo-ezoteric). Vorbesc din propria realitate care atunci când ajunge să se intersecteze cu realităţile altora se izbeşte de nişte stâlpi de înaltă tensiune care ajung să se descarce taman în capul idealisto-justiţiar. De unde trag concluzia, cu coada între picioare, că proverbul acela cu înţeleptul care tace e pe bune. Deci, da? Să nu vrei să ştii cum e frumosul, calmul, o vorbă de duh la un foc de tabără? Ei bine, sunt şi astfel de oameni. Şi dacă ar fi să zică şi Noah ceva, probabil că le-ar spune că nu au ce căuta la el în arcă. După care el însuşi ar avea idei dubioase şi ar începe să se îndoiască de propria conduită morală. Pentru că trebuie să înţelegem că nu putem fi buni în totalitate, aşa cum nu putem fi răi întru totul. Aşa suntem noi, o plăsmuire a echilibrului suprem, în care paradoxul alegerii devine cea mai grea corvoadă.
The paradox of choice
Apropo de asta, mă uitam la un filmuleţ pe TED Talks - On the paradox of choice - în care profesorul Barry Schwartz explică această anomalie a minţii umane: dorinţa de a avea cât mai multe opţiuni şi suferinţa pe care prea multe variante o poate produce unei minţi programate să funcţioneze în nişte parametrii finiţi. Cu cât mai multe opţiuni, cu atât mai mare îndoiala legată de succesul alegerii perfecte. Oare mi-am ales cea mai bună reprezentare a vieţii ideale? Puteam să-mi aleg un partener mai potrivit sau poate mi-am ratat cariera nefăcând facultatea care trebuia? Mda, de câte ori nu ne trec prin cap astfel de îndoieli ciudate şi de câte ori nu suntem forţaţi să alegem răul cel mai mic.
Shanti, shanti
Încet, încet, las din nou realitatea să curgă. După o săptămână plină-ochi de tot felul de bifări ale realităţii înconjurătoare, ajung din nou la concluzia trasă telepatic în Varanasi: Universul ştie mai bine. Deşi ştiu că de multe ori trebuie să-l ajut şi eu să se alinieze în direcţia pe care o simt cea bună. Dar, oricum, aţi înţeles ideea. Sper că şi eu (vorba lui Oscar Wilde, " câteodată sunt atât de inteligent încât nici eu nu înţeleg o vorbă din ce spun"). De acum nu mă mai bag unde nu-mi fierbe oala. Îmi văd de gătelile mele şi trec mai departe. Mă implic doar atunci când ştiu că este nevoie de ajutorul meu. Până atunci, ca şi Noah, mă pregătesc de închis porţile arcei, ca să mai pot salva ce e de salvat.
