Claudia Moscovici este critic literar şi de artă şi autoarea volumului Între două lumi, publicat în 2011 la editura Curtea Veche. Claudia Moscovici locuieşte de la vârsta de 11 ani în Statele Unite ale Americii.
Două dintre cele mai importante modificări din industria editării în America în ultimele câteva decenii au fost:
a) Creşterea influenţei agenţilor literari începând cu anii 1980, şi
b) Apariţia conceptului de e-book (carte în format electronic) la începutul anilor 2000.
Agenţii literari
Dacă, în România şi în Franţa, manuscrisele de care nu se ocupă niciun agent literar reprezintă, în continuare, o situaţie des întâlnită, este aproape imposibil de publicat o carte - mai ales dacă intră în categoria beletristică - la una dintre marile edituri din Statele Unite, fără reprezentarea unui agent literar reputat. Agenţii literari selectează, dintr-un număr enorm de manuscrise, pe cele care consideră că se vor vinde bine, şi le recomandă redactorilor de la marile edituri. Am aflat despre această situaţie nu din cărţi despre industria editorială, ci în mod direct, de la unul dintre scriitorii americani îndrăgiţi de mine, şi anume John Updike.
În anul 2003, când am încheiat primele capitole din primul meu roman, Între două lumi, publicat la editura Curtea Veche (Velvet Totalitarism, în varianta în limba engleză), i-am scris câteva rânduri de mână lui John Updike. I-am scris despre domeniul meu academic şi despre subiectul romanului meu - anume, viaţa în timpul regimului ceauşist din România comunistă şi emigrarea în Statele Unite - şi l-am rugat, în cazul în care aveau să-i placă primele capitole, să mă recomande propriului său agent literar. A fost o întreprindere ce părea să aibă şanse minime de reuşită, însă merita încercat. Am rămas plăcut surprinsă când am primit răspunsul lui - tot sub forma unei scurte note scrise de mână - ce conţinea reacţii pozitive la capitolele respective, şi în care îmi spunea că nu a avut niciodată un agent literar. Aceasta era o situaţie obişnuită în anii '60, când John Updike îşi publica primele manuscrise. Însă în anul 2003, deja contactul direct dintre scriitori şi editori era o practică mai mult decât neobişnuită în Statele Unite, unde principalele case de editură implementaseră de mult politica respingerii manuscriselor nerecomandate de agenţi literari. Aşadar, ce presupune, pentru un scriitor, găsirea unui agent literar?
Puteţi alege varianta cea mai grea, care, s-o spunem direct, are şanse relativ mici de a funcţiona: cumpăraţi ultimul număr din The Writer's Market (Târgul scriitorilor), unde veţi găsi liste cu datele de contact ale agenţilor literari din Statele Unite. Apoi va trebui să-i căutaţi pe cei mai de succes agenţi şi, dintre aceştia, să-i eliminaţi din start pe cei care solicită bani pentru citirea manuscriselor (această practică a devenit din ce în ce mai puţin populară). După care va trebui să le trimiteţi o cerere - prin poştă sau, mai rar, prin email - în care să vă prezentaţi şi să ataşaţi scrisorile de acreditare; tot aici vă veţi descrie cartea, veţi explica motivul pentru care credeţi că va fi bine vândută şi, de asemenea, veţi ataşa câteva capitole.
Mai târziu abia am aflat de la agenţii înşişi de ce tot acest proces impersonal are puţine şanse să dea roade în ceea ce-i priveşte pe autori. În perioada în care predam la Universitatea din Michigan, am organizat câteva colocvii în cadrul Ann Arbor Book Festival (în 2005, 2006 şi 2007). În 2007, Amy Williams, agentul literar al lui Elizabeth Kostova, şi Susan Golomb, agentul literar al lui Jonathan Franzen, au fost, alături de alţii, invitate să vorbească în cadrul acestor colocvii. Au vorbit inclusiv de procesul de editare şi publicare a cărţilor, şi ne-au spus că ele primesc, fiecare, între 100 şi 200 de manuscrise pe zi, de la autori care îşi caută reprezentanţi. Acest potop de cereri poartă denumirea colocvială de "morman de noroi". La fel ca majoritatea agenţilor literari de succes, ele sortează cererile, concentrându-se în mare parte asupra propunerilor autorilor de succes de care au mai auzit. Rareori se întâmplă să descopere în acel maldăr de cereri vreun autor despre care nu a auzit nimeni şi care nu are recomandări, pe care să accepte să-l reprezinte, şi chiar şi în acele cazuri, autorii respectivi sunt, de obicei, studenţi în cadrul unor programe reputate de Master of Fine Arts, ori au publicat articole sau recenzii literare în reviste importante. Aşa că, dacă nu vreţi să vă pierdeţi timpul parcurgând întregul proces de găsire a unui agent literar, sau dacă nu reuşiţi să treceţi de mormanul de noroi, ce aveţi de făcut? După cum am spus, contactarea în scris a editorilor de la editurile mari nu mai este, la ora actuală, o soluţie viabilă. Astfel că e logic să vă gândiţi la varianta care nu vă obligă să fiţi reprezentat de un editor: varianta editurilor mijlocii, ori mici şi independente. La rândul ei, această variantă este pusă în practică din ce în ce mai rar în ultimul deceniu.
În anii '90, multe dintre editurile mici şi independente s-au închis ori au fost cumpărate de editurile mari. Există, totuşi, câteva excepţii notabile: editura la care am publicat eu, Rowman & Littlefield Publishing Group, care este, după cum îi spune şi reclama, "cea mai mare editură independentă din America de Nord", şi-a continuat expansiunea cumpărând edituri mai mici, şi a continuat să publice cărţi de beletristică ale autorilor de succes care îşi publicaseră deja lucrările de dizertaţie la editurile achiziţionate (cum a fost şi cazul meu). Există, de asemenea câteva edituri mici, care publică între două şi zece cărţi pe an; edituri academice, care publică în principal lucrări de dizertaţie (şi sunt, cele mai multe dintre ele, non-profit sau low-profit, sponsorizate în parte de universităţi), şi din ce în ce mai puţine edituri medii, cum ar fi MacAdam / Cage, din San Francisco. O listă cu câteva dintre editurile medii şi mici din Statele Unite găsiţi la http://www.bookmarket.com/101publishers.htm
Dacă reuşiţi să vă publicaţi cartea la una dintre aceste edituri independente, sunteţi mai norocos decât vă închipuiaţi. Deşi editurile mai mici alocă publicităţii, în mod corespunzător, un buget mai mic, vă rog să reţineţi (după cum au confirmat şi editorii pe care i-am invitat la colocvii) că editurile mari nu îşi repartizează bugetul alocat publicităţii şi promovării în mod egal între sutele de cărţi pe care le publică anual. Celebrităţile care au ales să colaboreze cu ei - de exemplu, Paris Hilton, sau fostul preşedinte, George Bush, ambii publicându-şi biografiile - îşi au propriii agenţi de publicitate, care îi ajută să-şi promoveze cărţile. În plus, datorită celebrităţii asociate acestor nume, presa le oferă o vizibilitate mărită. Astfel că, în principiu, majoritatea editurilor investesc cea mai mare parte din bugetul anual alocat promovării în cărţile care vor fi, probabil, cel mai bine vândute. Acele cărţi sunt, de obicei, reprezentate de cei mai reputaţi agenţi literari şi sunt vândute la licitaţie. O licitaţie are loc atunci când mai multe edituri mari licitează pentru aceeaşi carte. Un exemplu de la unul dintre colocviile de la târgurile pe care le-am organizat, este cel din 2005: Little Brown & Company a câştigat licitaţia pentru The Historian de Elizabeth Kostova, o excelentă carte de ficţiune despre legenda lui Vlad Ţepeş / Dracula.
Au investit în jur de două milioane de dolari în promovarea romanului Elizabethei Kostova, ceea ce reprezintă o mare parte din bugetul lor anual pentru publicitate. Licitaţia s-a dovedit a fi profitabilă, atât datorită succesului internaţional al cărţii, cât şi vânzării drepturilor de autor pentru filmul realizat de Sony Pictures în 2007. Aşa cum am văzut cu toţii în urma extraordinarului succes pe care l-au avut Harry Potter şi Twilight Series, popularitatea cărţilor creşte enorm, atunci când devin filme de maximă audienţă.
Dar marea majoritate a scriitorilor care apar la editurile mari nu fac parte din categoria celebrităţilor ale căror cărţi se vând, practic, singure, ori care prind lozul cel mare, acaparând o sumă importantă din bugetul de publicitate al respectivei edituri pe anul în curs. În cele mai multe dintre cazuri, chiar dacă reuşesc să stârnească interesul unuia dintre cei mai buni agenţi literari şi să publice la o editură importantă, scriitorii tot trebuie să muncească din greu pentru a-şi promova cărţile.