Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Jurnalism  Sageata  De locuit şi povestit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Politica de locuire şi realizările sale: proiectele sociale în Bucureşti (1906 - 1946)


Răzvan Voinea, Dana Dolghin

12.07.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În decursul a patru decenii, politica de locuire în Bucureşti a condus la construirea de locuinţe sociale pentru diversele segmente de populaţie ce necesitau locuinţe de calitate la un preţ modic. Acestea au fost dispuse fie grupat fie în parcelări localizate în special spre periferiile Bucureştiului primelor decade ale secolului XX, fie în blocuri moderne apropiate de centrul oraşului. Ultimul articol din serie prezintă pe scurt cele mai importante aspecte ale reformei locuinţelor sociale şi direcţiile de cercetare încă neexplorate.

Prima etapă (1910 - 1916): oraşul-grădină şi realizările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine

Reforma locuinţelor sociale începe în Bucureşti în jurul anului 1906 când se aduce în discuţie în Consiliul Comunei necesitatea de a se construi locuinţe igienice, pentru a preveni bolile cauzate de condiţiile insalubre (tuberculoza) în rândul populaţiei sărace. Iniţiativa a aparţinut autorităţilor sanitare, cărora li s-au alăturat factorii politici şi administrativi (Primărie, Parlament), şi în cele din urmă corpul tehnic (ingineri, arhitecţi). Aceştia din urmă se inspiră din principiile oraşului-grădină, influente în discursul urbanistic european la începutul secolului al XX-lea. Inginerii Cincinat Sfinţescu şi Andrei G. Ioachimescu au coordonat colaborarea iniţială dintre corpul tehnic şi autorităţi, în condiţiile în care lipseau specialişti în domeniu sau o viziune urbanistică, profesia de urbanist fiind recunoscută şi exercitată ca atare abia după primul război mondial.

Disputele dintre ingineri (mai apoi urbanişti) şi arhitecţi, precum şi cele dintre arhitecţi şi corpul politic reprezintă o constantă în cadrul reformei locuinţelor sociale: încă din 1910 Societatea Arhitecţilor Români refuză să participe la concursul pentru proiectarea de locuinţe ieftine, considerând că acestea reprezintă mai degrabă un pas înapoi în cariera unui arhitect. În timp ce Primăria subliniază rolul social al arhitecţilor, responsabilitatea este asumată de facto de către ingineri şi ulterior urbanişti, care văd mobilitatea socială în contextul dezvoltării Bucureştiului în ansamblu. Divergenţele arhitecţi-urbanişti în perioada interbelică se reflectă şi în discuţiile despre respectarea Planului de Sistematizare şi eficacitatea folosirii spaţiului. Este mai utilă construirea de locuinţe numeroase cu riscul micşorării lărgimii străzilor sau este corectă respectarea Planului de Sistematizare, ignorând scopul Societăţii Comunale de a construi cât mai multe case pentru a micşora costul locuinţelor? Această dilemă este evidentă în cazul parcelării Sfânta Vineri din Griviţa, unde autorităţile decid asupra strategiei de proiectare.

Tehnica lotizării şi a construirii de case înconjurate de grădină definesc caracteristicile reformei locuinţelor sociale în Bucureşti. Deşi erau la curent cu alte tehnici de parcelare a terenului construibil, precum cea propusă de Raymond Unwin (proiectarea unor case aliniate cu o curte interioară, ce aduce principiile oraşului-grădină în centrul oraşului), arhitecţii şi urbaniştii vor face puţine concesii, precum construirea blocurilor, în special după 1930. În rest, principiul fiecare familie cu casa şi grădina sa, enunţat de către directorul Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine, Andrei Ioachimescu în 1910 va rămâne la baza deciziilor de parcelare a terenurilor până la sfârşitul anilor patruzeci şi ulterior până la reformele ulterioare anului 1958.

Revenind la începuturile reformei locuinţelor sociale, observăm încă de la început colaborarea între iniţiatori şi antreprizele private care sunt responsabile de executare lucrărilor. Astfel, în 1908, Consiliul Comunal plănuieşte construirea primului proiect de locuinţe "higienice" pe strada Lânăriei, lângă Parcul Carol. Acest experiment reuşit a dus la stabilirea preţului de vânzare al locuinţelor, estimat de Primărie şi antrepriză la 5.000 lei. La acea dată un salariat (de exemplu, un muncitor la Fabrica de Ulei Phoenix) avea un venit de aproximativ 3 lei/zi, iar casele se puteau achita în rate lunare, după plata unui avans de 10%.

Acest început a condus la înfiinţarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine în 1910 pe baza unei legi promulgate de Parlament. Societatea va reprezenta principalul instrument prin care statul liberal va favoriza accesul la locuinţe ieftine unei populaţii urbane în continuă creştere, cu posibilităţi reduse de ameliorare a statutului economic. În articolul său din 1933 din revista Urbanismul, Cincinat Sfinţescu menţiona că piaţa liberă este insuficient dezvoltată pentru a putea acoperi cererea de locuinţe de calitate la preţ accesibil pentru aceste segmente de populaţie. În anul 1911, Societatea începe parcelarea terenurilor din străzile Clucerului, Lupească şi Candiano Popescu (unde se ridică aproximativ 100 de locuinţe cuplate), Societatea punând la dispoziţia beneficiarilor patru tipuri de case proiectate de arhitectul Ioan D. Traianescu, cu preţul între 5.000 şi 8.000 de lei. Urmează apoi până la debutul Primului Război Mondial parcelările Zablovschi, Raion, Rahova, principiul achiziţionării acestor locuinţe fiind stabilit în 1910. Practic, oricine avea un salariu stabil sub pragul de 250 lei/lună şi îndeplinea anumite criterii de vârstă şi sănătate era eligibil pentru achiziţionarea unei case în rate.

Din 1912, Societatea Comunală adoptă o nouă strategie, încheierea de parteneriate cu diversele instituţii, în special de stat (C.F.R., R.M.S), dar şi private (Aşezămintele Brâncoveneşti, Fabricile de Tăbăcărie de pe Dâmboviţa) pe baza cărora Societatea executa case doar pentru funcţionarii/muncitorii acestor instituţii. Acestea reprezentau intermediarii şi garanţii finanţării construirii. Astfel se construiesc cartierele din Drumul Sării, Ana Davila, Prelungirea Dorobanţi pentru Ministerul de Război, C.F.R-Grant, Steaua pentru C.F.R. sau Fabrica de Chibrituri şi Grant pentru Regia Monopolurilor Statului, precum şi Şerban-Vodă şi Verzişori-Tăbăcari pentru Aşezămintele Brâncoveneşti, respectiv Fabricile de Tăbăcărie. Proiectele soluţionează o parte dintre revendicările muncitorilor acestor instituţii, majoritatea locuind în locuinţe insalubre, departe de standardele confortabile. În acest context,una dintre întrebările adresate în literatura de specialitate este dacă obiectivele sociale asumate au fost într-adevăr respectate sau dacă locuinţele au fost mai degrabă distribuite în rândul personalului superior al diverselor instituţii publice. În lipsa surselor de arhivă care să lămurească aceste detalii, subiectul rămâne în continuare deschis.

Cum a influenţat proiectarea preţul locuinţelor, care prin esenţă trebuia să fie unul sub tariful pieţei şi de ce au fost preferate tipare de proiectare? Încă din 1910, Societatea hotărăşte executarea de locuinţe-tip pentru a reduce costurile de proiectare. Dacă la început arhitectul Ioan. D Traianescu proiectează patru tipuri (două cu parter, două cu parter şi etaj), curând Societatea începe colaborarea cu arhitectul D. Mohor care propune noi variante influenţate de stilul neo-românesc. Carmen Popescu defineşte marca arhitecturală a caselor de pe strada Lânăriei drept un stil neo-românesc simplificat, denumire la fel de potrivită pentru tipurile proiectate de Traianescu. Gradul de complexitate ridică şi costurile de producţie, iar în 1913 Societatea majorează preţul de achiziţionare de la 5.000 / 8.000 la 13.000 lei.

O recomandare a Consiliului Tehnic Superior din 1914 cerea Societăţii să diversifice tipurile de locuinţe construite pentru a evita monotonia parcelărilor. Traseul birocratic al avizării parcelărilor începea de la Societatea Comunală, care trimitea Ministerului de Interne o adresă prin care solicita aprobarea parcelării unui teren, însoţită de planurile de parcelare (de altfel, aceste dosare reprezintă şi cele mai numeroase surse ale cercetării). Ministerul de Interne înainta cererea către Comisia Tehnică a Primăriei şi ulterior către Consiliul Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice pentru a aviza planul de parcelare, avizul final venind prin decret regal. Acest traseu complex ducea deseori la întârzierea aprobării parcelărilor, fiecare dintre aceste autorităţi având de asemenea drept de modificare.

Totodată, este dificilă reconstruirea unei cronologii exacte a parcelărilor, majoritatea acestora având o dată precisă de debut, însă rareori şi una de finalizare. Practic, după parcelarea terenului, Societatea construia case pe baza cererilor primite, iar acestea erau depuse treptat, uneori şi la zece ani după începerea parcelării, cum este cazul Parcelărilor Zablovschi sau Raion (Dristor), unde am întâlnit numeroase autorizaţii de construire din anii 1920, deşi construcţia parcelărilor debutase în 1912, respectiv 1914. Până la declanşarea Primului Război Mondial, Societatea Comunală a avut o activitate susţinută, Cincinat Sfinţescu remarcând în 1933 că instituţia nu a mai putut repeta după război realizările din primii 6 ani de activitate, fără a neglija totuşi eforturile pe care directorii le-au depus în acest sens.

A doua etapă (1916 - 1946): împroprietăriri, Casa Autonomă a Construcţiilor şi cartierele rămase în stadiul de proiect

După război, Societatea Comunală continuă parcelarea de terenuri la periferie, proiectele noi concretizându-se în Floreasca şi Tei: Parcul Cornescu, Drumul la Tei şi Calea Lacul Tei, cel de-al doilea fiind proiectat pentru funcţionarii Ministerului Muncii asociaţi în cooperativa Munca. Societatea construieşte locuinţe atât în colaborarea cu alte instituţii, cât şi în regim propriu, precum cele din strada Sf. Vineri (Griviţa), Boiangiu, Maior Giurescu, Iancului I şi II. În această perioadă, Societatea Comunală suferă reorganizări interne; inginerul Ioachimescu este urmat la conducerea instituţiei mai întâi de ing. Georgescu şi apoi de ing. Stoica. Pe planurile de parcelare sau pe relevee apar de asemenea noi nume de arhitecţi, precum cele ale lui Fr. Reiner sau Dan Ionescu (începând cu anii treizeci). Este menţinută strategia de a construi doar case înconjurate de grădini, iar cele câteva excepţii (blocul CAM din Piaţa Lahovary) au reprezentat mai degrabă o concesie făcută comanditarilor. Între timp, schimbarea legislaţiei a însemnat şi atragerea altor grupuri de beneficiari (precum cooperativele funcţionarilor), dar şi noi practici urbanistice (interdicţia proiectării de case în fundături va fi abrogată), lăsând posibilitatea Societăţii de a utiliza mai eficient terenul achiziţionat.

Nu doar Societatea Comunală construieşte locuinţe pentru muncitori şi funcţionari, încă dinainte de 1914 o activitate similară desfăşurând-o şi diversele Case ale Funcţionarilor din instituţii ale statului. Spre deosebire de Societatea Comunală, acestea sunt mai atrase de construirea de blocuri / pavilioane pentru funcţionarii proprii, în general mai apropiate de centru decât parcelările SCLE. În acelaşi capitol trebuie menţionată activitatea Casei Muncii C.F.R., care, începând cu 1921 se dedică îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale muncitorilor şi funcţionarilor ceferişti. Pe lângă unităţi de învăţământ sau sanitare, Casa Muncii construieşte şi locuinţe disponibile pentru închiriere sau vânzare angajaţilor. Este cazul parcelărilor de lângă Gara de Nord sau a celei din Şoseaua Viilor / Bd. Pieptănari, precum şi a pavilioanelor de pe străzile Iacob Lahovary, Petru Poni sau Calea Griviţei. Un caz special îl reprezintă construirea de pavilioane lângă gările oraşului, la Filaret, Obor sau Triaj şi Pajura. Atât Casa Muncii, cât şi fiecare minister avea un arhitect-şef care proiecta locuinţele, precum Florea Stănculescu la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Radu Dudescu la Banca Naţională, M. Irimia la C.F.R, sau Statie Ciortan la Ministerul de Finanţe.

Un nou impuls al politicii de construire este dat de împroprietăririle de după război, când regimul de proprietate nu mai reprezintă o piedică pentru construirea sau achiziţionarea de locuinţe. Astfel, funcţionarii statului primesc loturi de pământ în special în comunele suburbane pe care urmau să îşi construiască propriile locuinţe (Ministerul Cultelor - Plumbuita şi Chiajna), Ministerul Industriilor (Dudeşti), Ministerul de Finanţe (Chiajna), toate acestea aparţinând iniţial Ministerului Agriculturii. Parcelări de împroprietăriri au mai fost realizate în Militari sau Şerban-Vodă, dar şi în centrul oraşului (Bd. Al. Ioan Cuza - pentru Ministerului Cultelor, lângă Parcelarea C.F.R.).

Una dintre cele mai reuşite parcelări de acest tip este Parcul Domenii (început înainte de război, finalizat abia în anii treizeci), iniţial pentru funcţionari Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, care va reprezenta atât după 1945, cât şi după 1989 un adevărat pol de atracţie pentru elita politică. Alte reuşită notabilă este micul cartier din centru de pe strada Vasile Pârvan, realizat de o societate privată, Edilitatea pentru funcţionarii Casei de Depuneri la jumătatea anilor 1920. Aceste împroprietări au generat numeroase dispute, dat fiind numărul mare de cereri, ce a dus şi la proiectarea parcelărilor fără dotări notabile, tocmai pentru a oferi mai multe spaţii de locuinţe.

Diferenţa dintre parcelările cu împroprietări şi Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine sunt numeroase, însă două sunt cele mai importante. În primul rând, SCLE construieşte doar case tip, în timp ce în comunele suburbane proprietarii angajează arhitecţi sau îşi construiesc casele singuri, de unde şi calitatea scăzută sau lipsa de uniformitate a cartierelor. În al doilea rând, SCLE realizează şi lucrările edilitare în parcelări (canalizare, iluminat etc.), în timp ce în comunele suburbane societăţile de funcţionari nu îşi permit să facă acest lucru, din cauza intereselor divergente ale membrilor. Fără lucrări edilitare şi departe de centru, parcelările din suburbane nu vor fi ocupate decât după cel de-al doilea război mondial, când se vor finaliza reţelele de apă, canalizare etc. Aşadar, în lipsa coordonării din partea autorităţilor statului a construirii, proprietarii nu reuşesc să valorifice terenul pe care l-au achiziţionat ca urmare a reformei agricole.

În ultimul rând, după înfiinţarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine şi reforma agricolă, statul mai intervine o dată instituţional în reforma locuinţelor, înfiinţând în 1930 Casa Autonomă a Construcţiilor, care avea ca scop construirea de locuinţe sociale şi acordarea de împrumuturi în special pentru funcţionarii statului. Singura realizare notabilă este construcţia cartierului Vatra Luminoasă, unde de-a lungul a aproximativ 10 ani, Casa Construcţiilor proiectează un cartier care a rămas până astăzi drept un exemplu, dacă nu chiar exemplul cel mai cunoscut de locuinţe sociale din Bucureşti. Arhitecţii Casei Construcţiilor (Aprihăneanu şi Nenciu) au adoptat un stil modern, funcţional, diferit de cel propus de Societatea Comunală sau de Casa Muncii C.F.R., ambele instituţii rămânând fidele stilului neo-românesc. Pe lângă acestea, în Vatra Luminoasă, pe strada Victor Manu sunt construite şi o serie de locuinţe în stil modernist proiectate de către Horia Creangă, într-un evident contrast cu imobilele de pe partea opusă a străzii construite de SCLE.

După venirea la guvernare în toamna anului 1940, generalul Ion Antonescu încearcă să centralizeze eforturile de construcţie, prin lansarea unui plan naţional de locuinţe, proiect nerealizat din cauza direcţionării resurselor economice pentru război. Totuşi, în anii războiului s-au continuat lucrările în parcelările SCLE şi Casei Construcţiilor, realizându-se noi locuinţe în cartierele Calea Lacul Tei, Drumul Sării - Poligonul de Trageri, respectiv Vatra Luminoasă. O direcţie importantă de analiză viitoare se referă la raportarea autorităţi postbelice la planul naţional de locuinţe din timpul Guvernării Antonescu, elaborat de inginerii şi arhitecţii din Consiliul Tehnic al Ministerului Lucrărilor Publice.

În încheiere, am prezentat câteva dintre parcelările Societăţii Comunale şi ale Casei Muncii C.F.R. rămase în stadiul de proiect. Ne referim la parcelările Dristor, Pantelimon sau Rahova, respectiv Chitila şi Colentina. Unele dintre parcelările SCLE (Floreasca) au fost continuate după război, înlocuind proiectarea de case cu construirea de blocuri de înălţime mică. Un caz asemănător îl reprezintă parcelările ceferiste, unele dintre proiectele anilor treizeci fiind puse în practică ulterior, precum a fost (cel mai probabil) cazul parcelării Sportului din Colentina (1953) sau a micilor parcelări din zona Bucureştii Noi (străzile Mezeş şi Abuş şi intrarea Gheorghe Vâlceanu), ridicate pe baza planurilor Casei Muncii din anii 1930. Un exemplu la fel de elocvent este cel din Calea Lacul Tei, unde comuniştii nu respectă planurile de parcelare realizate de SCLE, ci decid construirea de blocuri şi a altor dotări (spital, cantină, facultate etc.), conferind dotări semnificativ mai bune cartierului.

În special în cazul C.F.R. observăm cererile constante ale ceferiştilor de rezolvare a problemei locuinţelor, cereri centrate în anii treizeci în jurul conceptului de colonie muncitorească. Niciunul dintre proiecte nu s-a materializat până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, fapt ce creşte susţinerea de care se bucură noile autorităţi de după 1945 printre angajaţii CFR. Ultimul proiect anterior schimbărilor politice de la jumătatea anilor patruzeci este cartierul ceferist Steaua, la nord de parcelarea Societăţii Comunale şi a Casei Muncii. Proiectul a fost grăbit prin intervenţie politică la jumătatea anului 1945 iar schimbarea sistemului politic a generat şi redefinirea conceptelor de locuinţă socială şi de politică de locuire socială.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că amplele lucrări din anii 1970 şi 1980 nu au afectat parcelării SCLE. Singura excepţie este mica parcelare Lăzureanu-Cazărmii din zona Uranus (1914), construită probabil pentru Ministerul de Război, distrusă în totalitate pentru realizarea noului Centru Civic în perioada sistematizării capitalei. În rest, intervenţiile se rezumă în principal la demolarea primului rând de case aflat la stradă şi înlocuirea cu blocuri (cazul Zablovschi). Aceasta nu reprezintă o regulă - de exemplu, în parcelările Calea Lacul Tei, Floreasca, Barbu Văcărescu, rândul de case de la bulevard a fost păstrat, urbaniştii evitând placarea bulevardului, fiind menţinute aşadar construcţiile Societăţii Comunale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer