Arta conversaţiei - Cum am învăţat să aud

Totul a început când profesorul de Teoria Literaturii mi-a reproşat că nu ştiu să ascult. Că sunt nerăbdătoare şi că fac abuz de "Mhm, da" şi de "Da, înţeleg". Eram în timpul examenului oral, nu cred că ar fi existat moment mai bun în care să fiu numai ochi şi urechi aşa că, din reflex, am dat din cap şi am murmurat un "Mm-hmm". "Uite, vezi?" mi-a răspuns. Bine, poate că aş fi dat totul uitării dacă în banca de lângă mine n-ar fi stat prietenul meu cel mai bun care abia se abţinea să nu râdă, căci era foarte de acord. It was getting personal, cum s-ar zice.

Şi abia atunci mi-am dat seama cât de greu este să fii un bun ascultător. Şi cât de important. Aşa că am început, încet-încet, să mă informez despre cum stă treaba asta cu ascultarea activă. Cică ar exista un acronim care ar surprinde tot actul, anume RASA - Receive, Appreciate, Summarize, Act. Dar, cum era şi vorba ceea, cu patru flori tot nu se face primăvară. Deci am căutat să înţeleg şi mai bine.

Sunetul înseamnă conectare în timp şi spaţiu, coordonate primordiale. Bun. Auzul înseamnă înţelegere, iar când oamenii nu se ascultă, nu se înţeleg. Iar o lume în care nu ne înţelegem unii pe alţii e un haos. Există de aceea multe discuţii în jurul ideei că lumea îşi pierde auzul. Expertul în sunet, Julian Tresure, susţine chiar că ascultatul activ este un skill şi că ar trebui predat în şcoli. Dar asta este discutabil, zic eu.

În primul an de facultate am făcut un curs de Comunicare orală unde am învăţat despre tendinţa constantă a receptorului de a lua locul emiţătorului. Se întâmplă, de exemplu, atunci când doi oameni poartă o conversaţie, unul povesteşte ceva, iar celălalt îl întrerupe folosind replica "Da, şi mie mi s-a întâmplat ceva asemănător..." Şi tot aşa, cam asta e arta conversaţiei în ziua de azi - lupta de a fi în rolul povestitorului.

Am auzit, deşi n-am văzut niciodată, că la Victoriei se află un grup de tineri care ţin în mâini pancarte pe care scrie "Ascultăm". Nu e nimic complicat, ba e chiar simpatic. Te opreşti, spui tot ce ai pe suflet (doar sunt nişte străini, cel mai probabil nu o să-i mai vezi niciodată), iar ei nu fac nimic decât să asculte. Nu îţi dau sfaturi şi, asemeni unei spovedanii, ce vorbiţi rămâne între voi. Apoi pleci. Cam cum se întâmplă în piesa lui Vişniec, Maşinăria Cehov, când Lopahin se confesează Trecătorului.

Pare simplu, dar e mult mai complicat. Când luam interviuri, mi se spunea că trebuie să am un background informaţional cât mai mare despre persoana cu care voi vorbi. Că ajută să măgulesc. Că e musai să ascult tot ce va vrea omul respectiv să-mi spună. Dar, citind interviurile Titei Chiper, am înţeles că cea mai important este empatia. Ca în dialogurile Socratice, ca să fii un bun ascultător, trebuie, înainte de toate, să asculţi.

Încă dau aerul că sunt nerăbdătoare în conversaţii, cum spunea profesorul meu. Încă aprob cu "Da, da, exact", deşi nu-i cu rea intenţie. Încerc doar să dau un feedback, să-i arăt celuilalt că sunt atentă. Dar am găsit o regulă / definiţie numai pentru mine, pe care mi-o repet de fiecare dată când mă surprind cu vechile obiceiuri - să fii un bun ascultător înseamnă să ai răbdare să asculţi ceea ce, probabil, ştiai deja.