Vesela apocalipsă

Îmi plac mult postmoderniştii. Cu tendinţa lor de a coborî în stradă tot ce ţinea de sacru până la ei. Cu împărţirea în trepied pe care ei înşişi au propus-o curentului lor: viaţa moartă, agonia blândă şi vesela apocalipsă. Cu obiceiul de privi uneori prea în detaliu, semn al acceptării că nimic nu e complet deconectat de universul personal.

Când eram în generală, am citit volumul de poezii Dublu CD al lui Cărtărescu. Am plâns de n-am ştiut ce-i cu mine, deşi n-am înţeles mare lucru din el. Am reţinut câteva strofe pentru că rimele păreau un cuplu de îndrăgostiţi care se sărutau la fiecare sfârşit de vers din nou şi din nou până ce poezia se termina. Dar n-am vrut să-l mai recitesc. L-am ţinut totuşi pe un raft al bibliotecii, undeva la îndemână căci... nu se ştie niciodată. L-am redeschis abia în timpul facultăţii. Aveam o temă - să comparăm un sonet eminescian cu orice poezie doream, atâta timp cât era o comparaţie valabilă din punct de vedere literar. Am ales, după cum se poate bănui, una dintre poemele Dublului CD. Nici n-am stat pe gânduri. Şi aici voiam să ajung.

Mereu mi-a plăcut să cred că orice idee rămâne salvată undeva în subconştient şi că, dacă ai puţin noroc, ea se manifestă la momentul potrivit. Aşa cum spunea chimistul Lavoisier, nimic nu se pierde, totul se transformă. Iar aceasta rămâne, zic eu, una din cele mai vesele perspective ale "Marii Treceri".

Există chiar şi în psihologie fenomenul acesta - i se spune efectul Zeigarnick, de la cea care l-a descoperit. Pentru a-şi dovedi teoria, Bluma Zeigarnick a făcut tot soiul de experimente printre care şi acela de a-i da unei fete un fir de aţă pe care aceasta trebuia să înşire nişte mărgele. La un moment dat, fata a fost întreruptă de un telefon şi a trebuit să părăsească puţin camera, iar când s-a întors şirul de mărgele dispăruse. Deşi a părut frustrată de acest fapt, a părut să uite repede de incident. Cu toate acestea, după puţin timp, ea a întreprins altă activitate care seamăna şi oarecum o relua pe cea neterminată, aceea de a înşira mărgele pe un fir de aţă. Astfel, efectul Zeigarnick susţine că orice început îşi caută sfârşitul, chiar dacă noi ne dăm seama sau nu.

Poate că acelaşi fenomen că a avut loc şi când, de nicăieri, după mulţi ani, mi-am adus aminte de un volum de poezii care mă întristase foarte mult şi fără motiv cândva.

Sigur, este doar o teorie şi nici nu poate fi verificată cu adevărat. Dar, dacă la baza fiecărei mari tristeţi stă nostalgia - teama de a fi pierdut şi de a pierde - , poate că n-ar strica o gândire care să amelioreze starea de fapt. Aşa cum postmoderniştii luau iubirea cu ei în stradă pentru că nu aveau încotro. Într-un timp în care depresia afectează 121 milioane de oameni pe glob (iar fenomenul e în creştere), nu cred că prinde rău când un om îşi creează orice sistem de credinţe care îl ajută să se simtă mai puţin singur.