Îmi amintesc o discuţie avută cu o româncă în Marea Britanie. Dorea să fie cât mai british, cât mai "modernă", mai "de-a lor". Nu mai ştiu cum a venit vorba despre filmul Moromeţii. Filmul (ca şi cartea) îi producea silă nu prin lipsa calităţilor artistice, simplul fapt că "e cu ţărani" o îngrozea şi-i stârnea oroare. Până la un punct, e de înţeles dorinţa de "emancipare" a celor care au ales să pună un alt început vieţii lor, în străinătate. Asumarea noii "identităţi" e mai uşoară atunci când te dezbari, ca de ciumă, de tot ceea ce te leagă de patrie: credinţa strămoşilor, copilăria, şcoala, familia. Limba maternă însăşi devine o povară. Aud câteodată pe unii care spun că nu vor să o mai vorbească pentru că le "face rău". Şi pentru că e dureros (dacă nu cumva cu neputinţă) a şterge cu buretele totul, a te preface că toate acestea nu au existat, mulţi găsesc un ţap ispăşitor în, vai, abstracta noţiune de ţară. Aceeaşi ţară căreia i se aduc deşănţate osanale de politicieni şi votanţi ultrasensibili la discursul naţionalist. Ea, ţara, este pricina tuturor relelor, ea, ţara, este iadul. Ea, ţara, devine o obsesie, un cal de bătaie. Pentru birocraţia ei, pentru "infernul comunist", pentru un fantasmagoric regim terorist, uitând (sau neştiind) că "tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul", dar şi "prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie" (Nicolae Steinhardt) sunt la fel de vătămătoare.
OK, România - din 1944 până în 1989 - a fost o închisoare. Dar chiar şi aşa, dacă atunci când o părăseşti te alegi cu sentimente de acreală, "închisoarea şi suferinţele au fost de haram". O spune un evreu care s-a creştinat - clandestin - într-una din puşcăriile politice de la începutul anilor '60, care s-a declarat "sută-n sută evreu şi mie-n sută român". Sigur, ţine de constituţia sufletească a fiecăruia în parte, ţine de o anumită zestre (familie, educaţie, împrejurări etc.) de care dispune fiecare. Şi mai ales de o "nebunie" numită bunăvoinţă. Numai aşa rezultatul poate fi "un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie". Numai atunci - scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - "închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla". Pentru că "puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut".