Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Adelhandra


Laurenţiu Olteanu

15.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Locuitorii Adelhandrei sunt luaţi prin surprindere ori de câte ori Moartea îşi înclină coasa pentru a-şi reclama dreptul. De vină, bineînţeles, nu e Moartea, cum nu este nici Adelhandra cea bogată în lacuri seci, păduri defrişate şi gropi unde odată au fost munţi de aur. De vină sunt aceşti oameni, adelhandrezii, mai precis încăpăţânarea lor naivă de a nu tolera acest aspect al firii. În viziunea lor anacronică, călătoria spre tărâmul de dincolo rămâne un fenomen anormal - nenatural, spun unii dintre ei - o răzvrătire împotriva vieţii şi a lamurii sale, omul.

Negarea e adânc înrădăcinată în cutume şi credinţe. În peregrinările mele accidentale, am fost surprins să constat că acestea diferă de la o zonă de relief la alta. Un prim exemplu, cel al îndârjirii extreme, îl reprezintă adelhandrezii de munte, care pur şi simplu nu cred în manifestarea morţii. Refuzul este total. Pentru ei, noţiunea de risc nu are semnificaţie nici la nivel semantic şi nici logic, motiv pentru care nu-şi asumă riscuri niciodată, indiferent dacă acestea din urmă se produc sau nu. Orice precauţie nu poate fi altceva decât o dilemă falsă. Viaţa continuă ad infinitum tocmai în pofida morţii. Cei dispăruţi nu au încetat să trăiască, ci pur şi simplu s-au depărtat temporar de aceste locuri, s-au amestecat în mulţime şi au ieşit din învălmăşag la celălalt capăt. Acest mod de gândire face din adelhandrezii de munte nişte oameni optimişti, cu privirea mereu spre viitor, neînfricaţi în luptă, în patimi şi în idealuri. Le prinde bine, având în vedere că mor pe capete. Naivitatea lor înduioşătoare îi expune unor pericole de multe ori absurde. Multe vieţi ar putea fi salvate doar prin simpla introducere a unor reguli de circulaţie, norme de utilizare a aparatelor electrocasnice şi ghiduri de conversaţie agreabilă, dacă muntenii ar reuşi să priceapă necesitatea acestor lucruri.

Pădurenii evită Moartea cu orice preţ, fiind convinşi că ea poate fi cu uşurinţă păcălită. Tradiţia furnizează un instrumentar bogat de luptă împotriva trecerii în nefiinţă, de la pandantive protectoare şi descântece miraculoase la binecuvântări în versuri. Spre deosebire de munteni, care îşi neglijează dispăruţii cu o indiferenţă impasibilă, pădurenii îi tratează ca pe nişte accidente rare, cu efect neglijabil, de care nu poţi decât să te ruşinezi şi să vrei să scapi cât mai repede posibil. Imediat reiau lupta, ca şi cum o înfrângere nu e altceva decât un motiv în plus de îndârjire.

Locuitorii zonelor lacustre sunt tăcuţi din fire, au mersul aplecat, cu privirea în pământ, iar când stau pe loc încearcă să ocupe cât mai puţin spaţiu, ca şi cum cea mai mare dorinţă a lor ar fi să devină invizibili. Dintre toţi, ei par a fi cel mai mult conştienţi de precaritatea propriei lor fiinţe. Cu toate acestea, sângele adelhandrez nu se dezminte. Şi această contractare forţată a sinelui nu este altceva decât o tactică de subminare a efectelor morţii: atât timp cât existenţa lor e redusă, reţinută şi palidă, nici opusul ei - moartea, non-existenţa - nu poate însemna mare lucru.

În capitală, rezistenţa împotriva Morţii se poartă în contextul mai pompos al aparatului birocratic. Guvernanţii conduc prin puterea exemplului, evitând prin întorsături de frază dibace orice menţiune funebră. În documentele oficiale, Moartea este cenzurată cu străşnicie. În rarele cazuri când apare pe micile ecrane, Doamna cu Coasa e ridiculizată, luată peste picior şi arătată cu degetul, redusă la nivelul unui giumbuşluc amuzant, menit să descreţească frunţile. Când nu au o tentă evident ironică, conversaţiile despre trecerile în nefiinţă sunt de prost gust şi atrag oprobriul public. Fetele tinere, pasionate de arta diminutivului, pot chiar să leşine când un flăcău vulgar, motivat de hormoni, strecoară în conversaţie o referinţă funerară neadecvată.

Potrivit ultimului recensământ, Adelhandra are 3.774.201 locuitori. Pentru fiecare dispărut iau naştere, în medie, 1,16 suflete noi, însă acest proces sistematic de înlocuire trece neobservat poate tocmai din cauza exactităţii şi manifestării sale continue. Fertilitatea maschează enormitatea morţii: naşterile sunt anunţate cu mândrie şi celebrate în mijlocul comunităţii, pe când înmormântările au loc în secret, fără ritual şi fără lacrimi. Reproducerea, ca funcţie de bază a fiinţei umane, garantează eternitatea acesteia. Prin comparaţie, moartea nu are scop şi nici însemnătate, e nimicnicie pură, nu evocă nici un adevăr şi nici o morală. "Comme le soleil, la mort ne peut être regardée fixement", după cum spunea La Rochefoucauld.

Adelhandrezii sunt muritori, însă îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi zei. Timpul nu este nici cu ei, nici împotriva lor, este doar o noţiune abstractă, renegată de filozofi şi hulită de către oamenii de ştiinţă. Când mi s-a oferit ocazia să vizitez Adelhandra credeam că voi întâlni nişte umbre îndoielnice, paralizate între viaţă şi nefiinţă, oameni care nu ştiu pentru ce se trezesc în fiecare zi când răsare soarele. Cum ar putea adelhandrezii să aprecieze timpul la adevărata lui valoare în măsura în care, pentru ei, acesta se întinde la infinit? Cum pot să făurească poveşti fără să se ajute de arcuri narative şi praguri temporale? Cum pot să-şi amintească de trecut şi să facă planuri de viitor în absenţa Morţii, când o zi poate fi confundată prea uşor cu o lună şi o lună poate echivala cu un an sau poate chiar un deceniu?

Am încetat să mai caut un răspuns la toate aceste nedumeriri în ceea ce-i priveşte pe adelhandrezi. E destul de clar că preocuparea mea obsedantă pentru moarte nu poate fi reconciliată cu viziunea lor optimistă. De fiecare dată când le vorbeam un zâmbet ciudat le înflorea în colţul gurii; deşi mulţi nu o spuneau, era evident că mă credeau nebun. Cu astfel de oameni nu e uşor să-ţi păstrezi cumpătul. Deşi păşesc pe pământ, ei îmi par a fi cu totul desprinşi de realitate. Orice încercare de recuperare a dialecticii morţii nu poate fi pusă decât pe seama unui egoism reprobabil. Fiecare parte ţine cu tot dinadinsul să aibă dreptate. Fără numitorul comun al morţii, vieţile noastre nu pot fi reconciliate. Prin urmare, dovada unei absenţe se transformă într-o absenţă a oricărei dovezi iar moartea, în lipsa unui consens general, se confundă cu starea de suspensie a sufletului înainte de naştere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer