Discursul diferenţei. Citindu-l pe Andrew Solomon

Nu e o lectură de vacanţă. Şi asta nu pentru că un volum de aproape şase sute de pagini ocupă mult loc în bagaj, nici pentru că informaţia ar fi vastă şi, nu o dată, greu de digerat, ci pentru că e un demers intelectual, confesiv şi deloc ficţional care-şi incită vizitatorii nu să citească, ci să experimenteze o carte.

Am să mă explic imediat. După vizita lui la Bucureşti, puternic mediatizată, după ce i-am citit articolul din The New Yorker,  Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania, în care episodul ca un ecou medieval de la Biblioteca Naţională coexistă cu imaginea aproape elegiacă a cireşilor din buza cimitirului de lângă Dorohoi, unde autorul simte nu numai briza unui trecut apropiat, ci şi pe cea a unui viitor posibil, în sfârşit, după ce în acelaşi The New Yorker m-am trezit căutând (şi găsind, în cele din urmă), reacţia lui la sinuciderea lui Robin Williams, aveam o idee destul de consistentă cu privire la Demonul amiezii, cartea fetiş a lui Andrew Solomon. Ce m-a surprins e gradul în care ea te solicită la nivel uman. Nu raţional, nu enciclopedic, nu cognitiv, nu ideologic. Provocarea, prezentă încă din titlu, de a petrece, vorba lui Rimbaud, un anotimp în Infernul personal al cuiva care încearcă să sistematizeze Haosul pe care-l traversează, să-l istoricizeze, să-l descompună în detalii biochimice, terapii alternative şi reacţii exterioare e un dans cu mai mulţi diavoli în acelaşi timp. E greu. E ca şi cum ai citi o carte în care te întâlneşti cu Prozac-ul contemporan şi decoctul de spânz, cuişoare, lapis lazuli şi limba-mielului care se administra celor atinşi de o iremediabilă tristeţe în secolul XVII în timp ce asişti, voyeuristic aproape, la spasmul scrierii ei. A inspecta clişeele, paradigmele şi variaţiile orizontului de aşteptare cu privire la depresie e una, a intra în laboratorul deloc alchimic şi abstract în care Solomon şi demonul îşi împart după-amiaza e cu totul altceva. Citeşti despre depresia lui Hugo van de Goes sau despre melancolia romantică în paralel cu mărturii ale alcoolicilor contemporani, ale dependenţilor de substanţe, ale supravieţuitorilor unor cataclisme, ale celor care au suferit abuzuri, pierderi, traume mai mult sau mai puţin identificabile care le-au anulat vitalitatea. Juxtapunerea nu e deloc subtilă, impactul e de proporţii.

Fără discuţie, să fi fost numai sinteza medicală, culturală, antropologică, tot am fi vorbit de un volum impresionant, documentat acerb şi curajos prin asocieri şi teze. Cartea aceasta, însă, trăieşte în episoade care variază de la grotescul insuportabil la o imponderabilă stare de vulnerabilitate prin personaje pe cât de utopice, pe atât de reale - medicul de la Camera de Gardă, care se joacă de-a Dumnezeu, preferând să-şi lase pacientul în dureri crunte timp de şase ore decât să accepte o sugestie avizată, femeia care supravieţuieşte ororilor lagărului de la Dachau după ce decide să nu internalizeze nicio altă informaţie exterioară cu excepţia celor legate de propriul păr, bătrâna din Senegal care oficiază ndeup, ritualul animist care promite vindecarea bolilor mintale, stewardeza care declară, după ce trece prin toate fazele dependenţei, umilinţei şi îndepărtării de sine: "Am visul ăsta, să ne adunăm câţiva care am supravieţuit depresiei majore şi dependenţei şi să petrecem împreună o noapte, dansând şi râzând de Marea Depresie. Aşa arată pentru mine raiul."

Toate aceste micronaraţiunii ancorate într-un prezent aproape palpabil transformă un studiu cultural într-o succesiune de momentaneităţi zguduitoare. Unele sunt zbateri în desfăşurare, situaţii în care acelaşi demon devorează victima diferit în funcţie de contextul politic, social, rasial, sexual, de vârstă, economic, familial,  istoric, uneori şi intelectual al acesteia. De aici vin consideraţiile despre şansele individului de a învinge în lupta cu boala, de a supravieţui, ca fiind condiţionate, din păcate, de aceiaşi factori - regimul politic, statutul în societate, culoarea pielii, sexul, vârsta, gradul de putere economică (depresia, ca toate bolile grave, nu e nici pe departe ieftină pentru cei atinşi), epoca şi, în cele din urmă, gradul de expunere la informaţie relevantă cu privire la opţiunile de tratament.

Ce face Andrew Solomon e să surprindă demonul în acţiune şi să ni-l prezinte aproape în timp real. Să ne spună "Aşa arată el", să ni-l scoată din picturile lui Bosch, poemele lui Keats şi tot ce ştim despre Virginia Woolf şi să ne facă o dureroasă şi necesară cunoştinţă cu oameni reali care se mişcă aproape coşmaresc între cocktail-uri de Luvox, Paxil, Zoloft, Celexa, electroşocuri, hipnoză, meditaţie, rugăciune, terapie conversaţională, sport, dietă, stimulare magnetică, masaj, homeopatie, ritualuri de purificare, cingulotomie, terapie de grup etc. Abia după aceea intră în discuţie elementele de genetică, istoric traumatic, etică, stigmat social. Te raportezi cu totul altfel la noţiunile abstracte după ce ai fost spectator al reprezentaţiei concrete. Da, depresiile unor Emily Dickinson sau Ernest Hemingway emoţionează, discursurile despre izolare, clişee, discriminare, marginalizare, indolenţă cu privire la depresie pot, după caz, să provoace tristeţe, revoltă sau oroare, volumul şi profunzimea cercetărilor lui Solomon impresionează ca efort academic, minuţie şi caracter centralizator. Calvarul personal prin care trec, însă, oameni ca el şi ca ea, ca tine şi ca mine, nevoia lor de fabulatoriu, de a-şi spune povestea, foamea de siguranţă, de apropiere umană elementară, idealul, de neatins, al unei existenţe minimal standardizate, dincolo de neajunsurile pe care le provoacă incapacitatea de a controla acţiuni şi evenimente banale, ca a face duş, a tăia un cotlet de miel în farfurie, a merge până la frigider, a răsuci o cheie într-o broască - iată lucrurile prin prisma cărora colecţia extinsă de date cu privire la depresie capătă alt sens, altă dimensiune.

Am spus că Demonul amiezii e mai mult o experienţă decât o carte. Personal, am crezut că nu o voi putea traversa, după episodul cu "khmerii roşii" şi fenomenul depresiei în Cambodgia. Am fost la un pas de a abandona după 50 de pagini. Mă urmăreşte, încă, relatarea autorului cu privire la vizita lui în Groenlanda - 80% dintre inuiţi sunt depresivi, modul în care vorbesc şi se raportează la ei înşişi e sugestiv pentru o lume a cărei duritate trece dincolo de imaginaţia citadinului cu existenţe virtuale şi tabieturi la cafea. Sunt câteva episoade, mai ales din cele legate de copii şi manifestările lor depresive, ca şi de lipsa de proiecţie, la nivel global, cu privire la terapiile care li se adresează, care m-au marcat serios. Mi s-a părut plină de forţă, ca metaforă, imaginea bolii care urcă asemeni unei viţe pe arborele sănătos, până când nu mai ştii dacă, retezând viţa, nu omori, cumva, şi arborele. Un poem de Matthew Arnold, pe care mi-l aminteam vag, a ajuns, acum, să mi se pară sinonim cu disperarea. Câteva idei mi se par bântuitoare, câteva nuanţe indispensabile. Omul, ca mecanism fragil, instabil şi depreciabil se întrezăreşte, o clipă, în toată vulnerabilitatea lui. Timpul de funcţionare e limitat, iar un defect major, ca lipsa de sincronizare între suflet şi lume, e greu de reechilibrat aşa încât să mai rămână loc pentru creativitate, iubire, compasiune. Şi, totuşi, se poate.

Poate că aceasta e pledoaria cea mai importantă a cărţii. Cea pentru nevoia de a ne accepta imperfecţiunile. Pentru vitalitate. Pentru conştiinţa faptului că nimeni nu are garanţia sănătăţii eterne, ci doar un prezent care pentru unii e mai modelabil decât pentru alţii. Limita negocierii acestor diferenţe de identitate este şi va fi, probabil, încă mult timp o chestiune spinoasă şi profund jalonată ideologic.

Am parcurs cele şase sute de pagini într-un sprint de lectură care s-a dovedit, totuşi, imprevizibilă. Mă apucasem, după ştiinţa mea, să citesc despre depresie şi stigmat. M-am trezit prinsă într-o scriere versatilă şi, da, tezistă, împânzită de istorii concrete expuse cu sinceritate, cu teamă, uneori, cu mult curaj ochilor mei - cititorul necunoscut. Am înţeles, spre final, că aceasta nu e o carte despre depresie. Sau, mă rog, nu numai. E o carte despre umanitate.