Azi nu am decât o legătură de gânduri, aşa, ca mănunchiul de frunze din pozele de sezon. Poate că e, şi în ele, o poveste, sau poate că nu e... Am să încerc să le înşir cât mai coerent. Se mai întâmplă, câteodată, ca în lipsa ficţiunii să mă locuiască realităţi. De citit, şi ele. Aici sunt câteva din cele de săptămâna trecută:
-
#leapşacucărţi. Poate cel mai mult, din tot ce am văzut, în ultimul timp, la capitolul joc de socializare online. Mi-au plăcut inclusiv accentele lui de snobism intelectual (sincer, faptul că defilăm cu autorii grei din bibliotecă atunci când se uită alţii e, probabil, una din rarele variante de narcisism de natură să mă facă să zâmbesc), dar mai ales cele de regresie caldă. Mi-au plăcut oamenii care şi-au scos în vitrină cărţile copilăriei, care i-au chemat pe Peter Pan, pe Alice şi pe Dorothy să-şi ocupe locul pe liste dominate de eroii unor Kafka, sau Márquez, sau Rushdie. Citeam, de curând, că 90% din cititori sunt copii cărora părinţii le-au citit poveşti. Aşa o fi. În ce mă priveşte, nu am decât exemplul meu unic: mama mi-a citit seară de seară, chiar şi după ce am învăţat să citesc singură pentru că, o vreme, am refuzat să disociez povestea de vocea ei. Cititul, dependenţa amoroasă de cafea şi alte câteva gesturi ale ei pe care le-am împrumutat, conştient şi inconştient, ţin de un mimetism fără de care nu aş fi eu.
-
Mâncarea indiană. Întâi am (re)citit despre ea, pe urmă am scris, pe urmă am (re)experimentat-o. A fost exact cum îmi aminteam. De (re)descoperit oricând.
-
Există, la Polirom, o serie de cărţi cu basme. Noi le avem pe cele bengaleze şi pe cele din Pamir. Luate pentru cea mică, le citesc cei mari. Traducerile sunt, toate, titrate, colorate, îngrijite. Se simte un verb povestos şi nuanţat în ele. Unele au multă poezie. Mai hălăduiesc câte o pagină, două, prin tărâmuri cu fiare şi farmece. Îmi imaginez călătorii încă neîntâmplate. Cea mai frumoasă ficţiune omenească rămâne, în continuare, proiecţia. Visul diurn. Nu cred că am putea trăi fără ea.
-
Azi mă obsedează vocea lui Benjamin, din Zgomotul şi furia, de Faulkner. Poate şi pentru că, din ce citesc despre filmul lui James Franco, aşteptat de toată lumea în toamna lui 2014, geniul lui Faulkner e greu ecranizabil. Benjamin, ca narator al unui suflet risipit ca piesele unui puzzle, mi se pare o provocare imensă şi în cinematografie, şi în literatură. Spectatorial, din fotoliul cititorului, nu cred să fi asistat la o reprezentaţie similară ca forţă, intuiţie şi sensibilitate.
-
Macklemore şi Ryan Lewis cântând Same Love la Grammy-urile din 2014. Heavy rotation, la mine-n ureche.
-
Să-i citesc seara. Sunt foarte departe de liga în care juca mama. Mai somnoroasă, cu mai puţină răbdare. Câteodată mă limitez la o poveste, când mi se cer trei, pentru că mi se închid ochii de somn. Pe urmă, îmi pare rău. "90% dintre cititori sunt copii cărora li s-a citit". Îmi promit şi îi promit că mâine o să citim mai mult. Îmi place cuvântul ăsta, "mâine", cu tot ce are el fermecat şi fioros la pachet. O să citim mai mult mâine.
-
Un lucru pe care mi l-am amintit, în timp ce scriam, e răspunsul mamei mele la pledoaria mea - "poveştile sunt mai frumoase cu vocea ta" (ce mult aş vrea să am şi eu răspunsuri aşa de bune...). Îmi amintesc cum a mai luat o gură de cafea, a întors pagina şi a spus "Bine. Dar numai astă-seară. Ştii, când citeşti în gând, poveştile pot să aibă ce voce vrei tu. Nu-i grozav?"
