Azi am matematica. Nu mi-am făcut vreo trei exerciţii. Chiar nu m-am priceput. La trigonometrie nu strălucesc. La algebră mă descurc şi nu prea - e trădătoare, îmi impresia că mă pricep, dar apare de nicăieri cîte un exerciţiu care îmi dă în cap, nici nu ştiu de unde să-l apuc. Iar geometria... e un plan paralel.
La teze sînt o catastrofă, abia dacă trec de 7. Un 8 în teză ar fi ceva. Poate aş exista şi eu o secundă în clasa aia.
Nu mă sperii că nu am făcut toată tema. Nu contează. Azi am două ore de matematică. Două ore de lecţii despre libertate.
Cu cinci minute înainte de ora lui, toţi sîntem în clasă. Şi sînt singurele ore în care simt că sîntem împreună - tocilarii, timizii, sîrguincioşii, rebelii, chiulangiii, vedetele, glumeţii, răutăcioşii, mîncăcioşii, sportivii, îndrăzneţii, fricoşii - toţi sîntem egali, chiar dacă avem note diferite. Pentru că toţi îl iubim ca nebunii. De fapt, eu cred că e singurul lucru care ne uneşte (deocamdată, poate). În rest, fiecare cu viaţa lui, cu prietenii şi aroganţele care vin la pachet. Dar la mate lipsim doar dacă sîntem foarte bolnavi. De fapt, nici nu e loc de pus absenţe, pentru că tot spaţiul e ocupat de note. Avem cîte 15 note pe semestru, aşa că notele nici nu ne mai sperie, nici nu mai sînt vînate. Ce sens are să te agiţi să scoţi media 10? Dacă eşti bun, reuşeşti oricum. Şi de ce să te sperie un 2 cînd în ora următoare poţi să îl linişteşti cu un 10?
Sună! Mă aşez în bancă să-i admir intrarea. Oh, ce spectacol! Îl iubesc de cum deschide uşa şi aruncă dintr-o mişcare catalogul pe catedră. Are un zîmbet aşa de şmecher şi-l face cumva să zboare! Din momentul ăla catalogul nu mă mai torturează cînd este deschis, nu mă mai ameninţă şi nici nu mă mai pedepseşte.
Prezenţa este o formalitate pentru că nu lipseşte nimeni. Se uită în catalog, apoi la noi. Şi e momentul ăla, cînd parcă toţi odată ne ţinem respiraţia şi timpul este, pentru prima oară, suspendat. Pus în cui. Chiar, timpul nostru este o piele care nu se desprinde de noi decît atunci cînd sîntem în stare de imponderabilitate şi se preface în haină. O punem în cui şi...
Îi aud dintr-o dată glasul uşor răguşit cum începe ora, gata cu visarea!
Cîteodată mă gîndesc cum ar reacţiona dacă i-aş spune despre momentul ăsta de început, dar nu îndrăznesc pentru că ele e atît de absorbit, că mi-e jenă să-l întrerup.
Are un fel elegant de a vorbi despre matematică. Asta mă fascinează, de fapt. Uneori, am impresia că nu ne predă, ci că el e un mare vrăjitor şi nouă ne împărtăşeşte nişte secrete. Nu l-am auzit niciodată să ridice glasul. De altfel, nici nu ar fi avut de ce, pentru că ne dă atîtea teme de gîndire, atît de frumos şi simplu şi firesc ne provoacă, încît timpul curge de la sine în orele de matematică.
Aud caietele cum se deschid. Aşa, din nou pe pămînt. Face o recapitulare scurtă cu unul din elevii preferaţi. Nu arată asta niciodată, dar îi simţim cu toţii dragul şi căldura din voce cînd vorbeşte cu vreunul dintre ei, parcă au un cod comun pe care noi nu îl cunoaştem. Îi simt încîntarea cînd primeşte răspunsuri de la ei şi observ zîmbetul acela de parcă s-ar întîlni cu cineva drag dintr-o dată. Şi complicitatea din spatele glumelor. Cred că e ceva ce aparţine oamenilor ce au aceeaşi pasiune. Partea tare e că nu mă irită nicicum asta, şi nici nu mă face să-mi pierd încrederea în el. Pentru că şi mie îmi acordă atîta atenţie cît am nevoie. E clar că nu sînt pasionată de matematică, dar nu mă dispreţuieşte pentru asta.
La începutul clasei a IX-a şi-a dat seama că doi băieţi erau înspăimîntaţi de matematică şi o cam urau. Nu înţelegeam de ce îşi bate capul cu ei - putea sa le pună note proaste, îi lăsa corijenţi şi gata, în rest treaba lor, să se descurce. În fiecare oră avea ceva să le spună. Chiar Alex n-a mai rezistat şi i-a spus "Dom' profesor, da' chiar vă place să vă luaţi de mine aşa?" Am înlemnit cu toţii, era o obrăznicie, chiar dacă o spusese drăguţ. În schimb, profu a rîs. "Pînă nu te pui cu burta pe carte, Alex, nu te las. În fiecare oră o să mă iau de tine, te fac vedetă". Alex a transpirat instantaneu şi i s-au bulbucat ochii de disperare. Profu are un stil de a se lua de tine, că nu te umileşte, dar vrei să te evapori instantaneu. Pînă la urmă a cedat nervos şi a început să-şi facă temele.
Nu cred că suporta ideea ca vreunul dintre noi să urască matematica. Măcar să n-o urîm dacă nu ne place.
Hopa, se uită în catalog... Bun, să ne aducem aminte că nu sînt prea în formă azi. Ceea ce e uşor enervant pentru că de fiecare dată cînd îmi fac tema şi ŞTIU, adică, pe bune, ştiu - nu mă ascultă. Am încercat tot felul de scheme: m-am agitat nefiresc, i-am evitat, chipurile, privirea, am stat "paralizată" de emoţie, m-am uitat "relaxată" pe pereţi, i-am şoptit ceva colegei ca să creadă că nu-s pregătită. N-a mers. Se uită uşor pe deasupra noastră şi nu ştiu cum face îl prinde pe ăla cu mîţa-n sac. Şi reacţiile noastre spun cam acelaşi lucru "Cum de s-a prins?"
Acum mă fac că sînt sigură pe exerciţiu cu toate că habar n-am. Mijesc ochii la tablă, dau uşor din cap, zîmbesc atotştiutor spre colega mea de bancă, dar fac o mare greşeală: înainte de a "scăpa" pixul ca să mă aplec după el, să ies din raza lui vizuală, îi arunc în treacăt o privire. FATAL! Mă lasă să iau pixul de pe jos şi cînd mă ridic, aproape savurîndu-mi victoria, îmi aud numele.
Nu înţeleg de unde şi-a dat seama! La tablă nici nu înţeleg întrebarea, mă uit la urmele de cretă şi nu înţeleg nimic. N-are sens să cer ajutorul cuiva din clasa, e penibil! E penibil cum stau în faţă aici şi îmi aştept condamnarea. El mă mai întreabă o dată dacă ştiu ceva, dar aproape că mă podidesc lacrimile de ciudă. Zice o glumiţă şi îmi spune să mă duc în bancă. Mor de ciudă!
Nu ţin minte ca el să fi pus vreodată vreun 4 unui elev scos la tablă. Dacă a văzut că nu ştie l-a trimis la loc după ce i-a trimis cîteva glume motivaţionale. Doar dacă a ştiut i-a pus o notă bună. Notele proaste se iau în extemporale, nu la tablă.
Dar momentul penibil nu durează mult. Cînd începe predarea, începe şi povestea. Materia se preface în undă şi timpul tinde la infinit. Nu ţin minte titlul lecţiei, legăturile pe care le face, dar de fiecare dată după orele sale am un chef nebun de citit şi vreo trei subiecte de cercetat ce nu ţin de matematică. Toate teoremele noi sînt însoţite şi de istorii ale oamenilor care le-au decoperit / inventat şi cărora li se aplică eticheta de "matematicieni". Pornim într-o călătorie uimitoare printre dimensiuni, universuri şi curiozităţi care, aparent, nu au nimic în comun. La orele dumisale, Eminescu, Creangă, Caragiale şi atîţia alţii nu mai sînt subiecte pentru Bac ci oameni cu sînge cald şi pasiuni imense. Nu ştiu unde se termină matematica şi unde începe poezia.
Mă vede cîteodată că sînt pe altă planetă dar nu mă bruschează, mă aduce uşor şi simplu, printr-o singură frază, cu o singură glumă, călare pe un simplu zîmbet, din nou în clasă. Simt libertatea cum curge ca o apă multicoloră printre noi, copiii. Mă simt în siguranţă şi am impresia că nu am cum să greşesc. Dacă iau o notă bună, parcă se bucură şi el odată cu mine, da, secunda aia mi-o acordă doar mie, cu toată sinceritatea. Şi mă eliberează şi de povara notelor mici care mai apar din cînd în cînd. Data viitoare oricum va fi mai bine.
Mă simt extraordinar la orele lui, mă simt om, şi-i simt respectul de profesor faţă de cel mic căruia îi împărtăşeşte pasiunea sa pentru matematică. Pentru că nu se poate să fie decît pasionat cel ce poate să povestească astfel. Este de-a dreptul un povestitor de matematică.
Sună de ieşire. Timpul s-a scurs şi dumnealui nu cheltuie pentru nici o precizare, cît de mică, din timpul nostru, al elevilor. Îl văd cum iese grăbit şi mă rog să trăiască cît mai mult să se îndrăgostească şi mai mulţi oameni de matematică, de şcoală. Îşi pune grăbit dar elegant haina pe umeri, ia catalogul şi iese din clasă după un salut scurt. Mă uit cum se îndepărtează spre cancelarie şi mă gîndesc că tot timpul petrecut la liceu are dintr-o dată un sens. Şi vreau să iau toată-toată poezia asta cu mine, să o duc în viaţa care o să înceapă după ce liceul se va fi terminat, să o amplific constant şi să-mi aducă aminte cît de bine este să iubeşti fără limite, să-mi ţină de cald cînd sufletul de adult s-ar putea răci, să mă lumineze dacă mă rătăcesc în absurd, şi să am limite care tind doar la infinit.
Infinit, ce cuvînt frumos!
