De dimineaţă, pe stradă trebuie să existe vreun trecător oripilat de blugii mei, hanoracul meu, rucsacul meu prea mare, sau de căştile mele. Sau de faptul că l-am atins în trecere.
- Hei, nu vezi pe unde treci? Unde ţi-s minţile / Unde te uiţi? Numai la prostii vă este capul! Aveţi de toate şi daţi peste oameni că nu vă mai ajunge strada! Ascultaţi tot felul de porcării la căştile alea! Vă drogaţi, faceţi numai tîmpenii! Pe vremea mea...
CHECK - dacă aş fi fost cu trei ani mai mare, aş fi primit un Atenţie acru, cel mult. Peste discurs s-ar fi sărit.
La şcoală sigur se găseşte vreun onorabil profesor să ţipe la mine din diverse motive neapărat întemeiate.
- MĂI, tu de-acolo, ce alergi aşa pe holul şcolii? Crezi că aici e maidan?
CHECK - dacă aş fi fost cu trei ani mai mare s-ar fi presupus că alerg pentru că am ceva important de făcut. Şi nimeni nu şi-ar fi imaginat că mă hîrjonesc.
Precizare suplimentară: neapărat MĂI! Pentru că nu-mi cunoaşte numele şi nu mai pierde timpul să se deplaseze pînă la mine şi să mă întrebe cum mă cheamă şi să-mi explice frumos de ce nu e bine să alergi pe holurile liceului. Nu sînt animal să nu înţeleg, sînt doar aiurit şi-mi place să fiu vesel. De fapt, la ce-ar folosi să-mi cunoască numele, din moment ce eu fac parte dintr-o turmă de elevi care TREBUIE, TREBUIE, TREBUIE să stea cuminţi împotriva oricărei ordini naturale a lumii.
Mă doare spatele din cauza orelor pe care le petrec în scaun într-o poziţie absolut tembelă şi total nesănătoasă, şcoala asta care funcţionează pentru că părinţii mei plătesc nişte taxe nu este în stare să-mi asigure un loc decent de existenţă pe durata a şase ore. Mă torturează statul ăsta în scaun, mă doare spatele şi aş vrea să mă mişc puţin...
- Hei! Unde ţi-s minţile? Notează ce-am spus! Cum vrei să ai randament dacă nu eşti atent la ore? De cîte ori sa-ţi explic că aici se învaţă, nu acasă? Ia să văd caietul? Ce-ai scris? Ce-i asta? N-ai scris nimic! După aceea vă duceţi acasă şi spuneţi că nu v-am predat!. Hei, copile, ce-o să faci la Bac, hm?! O să dai foaia goală şi o să zici că eu nu te-am învăţat! Şi or să vină părinţii să mă întrebe de ce! Păi cum de ce? Uite de asta, că tu te gindeşti aiurea, în timp ce eu predau! La filme, la muzică, la dragoste, la jocuri pe calculator, la naiba-mai-ştie-ce! Hei, copile, astea n-or să te ajute la Bac! Fii atent la ce-ţi zic eu!
CHECK - Bac-ul! Examenul de maturitate care-ţi aduce respect din partea semenilor tăi, fie că au luat sau nu bac-ul. Mă chinuie de cînd eram în gimnaziu. Toată viaţa mea se învîrte în jurul unui examen care nu spune nimic despre mine. Nu spune dacă sînt generos sau nu, nu spune dacă ştiu să iubesc, dacă nu sînt o lichea, sau dacă voi fi un părinte bun. Sau un coleg bun. Sau un om bun. Spune doar dacă am reţinut şi procesat nişte informaţii. Atît. Nu neg importanţa lui, dar atîta vreme cît un elev are peste 9 în toţi anii de liceu, de ce să fie un aşa motiv de îngrijorare?
Nimeni nu mă întreabă dacă-mi place la şcoală şi ce nu-mi place la şcoală. Dacă am curajul să spun adevărul - că şcoala mă plictiseşte - nimeni nu mă întreabă DE CE?. Şi devin unul care nu ştie ce vrea, un golan, un chiulangiu. Nu mă întreabă nimeni de ce nu chiulesc la anumiţi profesori, de ce învăţ doar la anumite materii. Nu mă întreabă nimeni dacă cele şase ore îmi fac bine. Asta e umilitor. Sînt studii, ştiinţe, învăţaţi care ştiu mai bine decît mine. Părerea lor contează, nu a mea. Cînd au făcut studiile alea nici nu mă născusem. De unde să ştie ei ce-mi trebuie mie? Nici mama nu mă întreabă dacă îmi place şcoala pentru că e i-nad-mi-si-bil să pui întrebarea asta. Cîteodată, mi-e şi milă de mama, că toate prietenele ei au copii care au trecut de bac. Acum, toate privirile sînt pe ea - şi reuşita ei ca părinte depinde de examenul ăsta. Cîteodată mă întreb a cui viaţă o trăiesc: a mea sau a prietenelor mamei. Mi se pare cumva dependentă de părerea celorlalţi.
- Da' tu nu te uiţi pe unde umbli, măi? Nu vezi că dai peste mine? Cine te-a-nvăţat să nu dai bună ziua? Curăţ după voi şi nici măcar nu mă salutaţi!
CHECK - dacă aş fi fost cu trei ani mai mare, doamna ar fi zis mă scuzaţi, daţi-mi voie să... Cîteodată mă gîndesc cum ar fi să mă fac profesor şi să mă întorc în şcoala asta. Doamna asta nu e ca doamna de la etajul I, care ne salută şi e drăguţă, doamna asta ne pîrăşte tot timpul la profesori sau mai sus şi e umilitor că uneori exagerează. Şi ea este a priori cea demnă de încredere. Orice am zice noi, elevii, nu contează. Dacă ea spune că facem mizerie (un cuvînt mizerabil, de gunoi), atunci aşa e. Cuvîntul meu nu cîntăreşte nimic, pentru că eu sînt elev şi probabil că nu exist. Nu contez. Nu înţeleg de ce nu-şi imaginează nimeni că adulţii pot minţi. De ce indiscutabil spun adevărul. De ce o diferenţă concretă de timp aduce cu sine şi credibilitate, cînd la istorie am învăţat că marile războaie ale omenirii s-au bazat doar pe minciuni ale adulţilor şi pe credulitatea lor, nu a copiilor lor.
Mă grăbesc spre balul bobocilor de la casa de cultură. La intrare, un domn Domn, cu privire atotputernică, ne controlează biletele. Ne îmbulzim (habar n-am de ce, dar face parte din distracţie) şi de fiecare dată cînd controlează biletul cuiva se uită suspicios şi la figura deţinătorului de parcă scan-ul ăsta e mai important decît chiar biletul. Ce mai, degeaba ai cumpărat bilet, dacă nu ai şi figura potrivită. Rîdem ca proştii şi ne înghiontim (repet, face parte din distracţie).
- Măi! Voi acolo! Ce dracu'! Terminaţi odată! Hai tu, şi tu, şi tu...
Şi iar văd privirea aia spre animale pe care o recunosc de atîtea ori în fiecare zi. În fiecare zi. Sîntem uşor de recunoscut, avem coşuri pe faţă. Vor dispărea peste trei ani. Din asta pot să înţeleg că doar dacă ţi-ai început viaţa sexuală meriţi respect, că inocenţa nu contează. Sau este luată în derîdere. Iar după ce se întîmplă ză chestia sîntem curve şi neserioşi care nu au capul decît la... Îmi cer scuze că reamintesc, dar adulterul aparţine doar adulţilor. Dar asta nu micşorează respectul de care se bucură. Iar dacă noi credem în dragostea ce durează o viaţă sîntem iar luaţi în derîdere. Basme!, ni se spune. Da, sînt basmele cu "au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi" care ne erau citite nu cu mult timp în urmă. Deci basmul şi fericirea sînt nişte drepturi care dispar odată cu vîrsta, nu?
CHECK - nu contează că am cumpărat un produs, privirea aruncată către animale există. Dacă aş fi avut cu trei ani mai mult, dispreţul ăsta nu ar fi existat. Mi se întîmplă şi cînd cumpăr un corn sau apă de la vreun chioşc. Măi!
Măi! tu/voi ACOLO - nu, nu sîntem "acolo", sîntem AICI, sîntem oameni şi faptul că avem 14 sau 18 ani nu exclude un te rog sau un mulţumesc sincer.
Nu, nu sîntem nici bolnavi, nici dezaxaţi, ci doar nebunatici, aiuriţi, inocenţi, critici şi ne place să ne distrăm. Nu văd unde e crima. Copiilor le e permisă joaca, dar cum ai trecut de 14 ani şi ţi-ai abandonat păpuşile şi maşinuţele trebuie să te gîndeşti la carieră şi la Bac. Şi se miră lumea de ce nu ne place la şcoală.
- ...???
CHECK
- ...!!!
CHECK
Îmi place să joc şah, tata m-a învăţat. Îmi place să citesc, Jocul cu mărgele de sticlă e preferata mea. Cineva mi-a zis de Idiotul, o să încerc. Am un grup de prieteni în care nu contează cîte selfieuri ai sau ce telefon şmecher sau pe unde ţi-ai făcut cumpărăturile, ci cît de sincer şi curios eşti.
Dar astea nu contează cînd cumpăr pufuleţi, cînd merg pe stradă, cînd sînt la şcoală, cînd mă duc la spectacol, cînd..., cînd..., cînd...
E mizerabilă vîrsta asta. Abia aştept să treacă.
Nu cred că doar marii bărbaţi, guvernanţii şi capitaliştii fac războaiele. Nu, şi oamenilor simpli le plac la fel de mult, astfel popoarele s-ar fi revoltat de mult împotriva lor! În oameni există pur şi simplu pofta de a distruge, de a lovi de moarte, de a asasina şi de a înfuria, şi câtă vreme întreaga omenire, fără excepţie, nu va suferi o mare metamorfoză, războiul va bântui, tot ce s-a clădit, s-a cultivat şi a crescut va fi din nou retezat şi distrus, şi-apoi totul se va relua de la capăt! (Jurnalul Annei Frank)
