În rest,
Mă pot lăuda doar că muzica a ajuns mai devreme prin urechile mele la sufletul meu. Ceea ce nu e mare lucru, dacă te gîndeşti că diferenţa dintre mine şi ei ţine doar de poziţionarea în faţa soarelui, ceea ce nu mare lucru, dacă te gîndeşti că nu controlez nici soarele şi nici planeta, ci am ajuns aici printr-un complex de împrejurări necunoscut mie, lor şi nouă. De ce nu au ajuns ei mai devreme, e un alt mister care nu ţine de ei, de mine, de noi.
Mă pot lăuda doar că mărul din curtea şcolii avea cu cîteva ramuri mai puţin. Ceea ce nu e o mare realizare, ţinînd cont de faptul că eu nu am făcut nimic special ca mărul acela să înflorească în fiecare primăvară ci doar să admir înaintea lor cum natura îşi afirmă independenţa cu fiecare măr copt.
M-aş putea lăuda apoi că am admirat mai multe răsărituri, că am avut mai multe vacanţe, că am muncit mai multe ore, că am experimentat de mai multe ori misterul generos al lui Pitagora şi Arhimede, că am mai multe frici, mai multe bănuieli, mai multă neîncredere şi, bineînţeles, mai multe concluzii. Dar asta nu înseamnă nimic, din moment ce sînt atîtea alte mii de răsărituri care aşteaptă în fiecare dimineaţă ochii lor senini să le admire, alte vacanţe care pot fi la fel de frumoase şi alţi ani de muncă de consumat, de dăruit, de trăit la rîndul lor.
M-aş putea urca totuşi pe piedestalul ex-pe-rien-ţei mele şi să le ex-pun noilor veniţi în lumea asta cum, funcţie de căderile şi fricile mele, concluzia la care am ajuns este cea mai firească, demonstrîndu-le teoria la care am ajuns la ora la care ne-am întîlnit. Pentru că pare că au venit mai tîrziu şi deci sînt datori să mă asculte, să fie cuminţi să nu mă contrazică. Indiferent de apusurile pe care nu le pomenesc pentru că aduc noaptea în care umbrele nu mai păstrează contururile de peste zi.
Dar, trebuie să recunosc,
Nu ştiu să le spun de unde vine poezia, dar pot să-i îndemn să-şi caute poezia care îi va duce spre izvorul însăşi. Şi în căutarea asta, pe drumul pe care l-am făcut de atîtea ori voi găsi alte culori şi culoare. Ştiu că în poezia lor o frîntură din mine se va regăsi acolo. Pentru că, în ciuda diferenţei de fus orar dintre noi, cînd mă uit în ochii lor, îmi regăsesc adolescenţa, trăită la timpul meu, readusă la suprafaţă de aceleaşi întrebări şi dileme care, doar datorită diferenţei de fus orar, la mine şi-au găsit anumite variante de răspuns la care am optat, conştient sau nu.
Nu am cum să le dovedesc să merită să aibă încredere în mine, pentru că diferenţa orară de cele mai multe ori nu mă ajută, poate că şi călătoria asta e obositoare uneori, dar îi simt, pe fiecare, cum aşteaptă un "Ai încredere în tine" spus de cineva din afară, oricine, ca şi cum asta i-ar ajuta mai mult să se găsească. Nu au nevoie decît de o şoaptă spusă la timpul potrivit ca să înţeleagă că, de fapt, nu au nevoie de nimeni să le spună asta şi că ei pot, pentru că ştiu cel mai bine cum să conjuge a vrea. La timpul prezent şi numai prezent. Şi încrederea lor îmi şterge cumva orele de neîncredere care fac diferenţa dintre noi.
Muzica pe care am adunat-o în sufletul meu s-ar opri doar la mine şi s-ar stinge dacă nu aş lăsa-o să treacă dincolo. Spre ei. Pentru că ei sînt acolo şi aşteaptă să asculte. Să simtă ritmul. Să ascultăm împreună. Ei au ajuns aici în după mine şi vor să amplifice muzica pe care o primesc. Să se audă şi mai tare şi mai puternic într-o nouă muzică, un ritm al lor şi numai a lor, care să vibreze din răsăriturile care le inundă ochii în dimineţi care, cîndva, nu vor mai fi ale mele. Eu trebuie doar să fiu aici şi să ascult acordurile lor ca să-i înţeleg şi dintr-o dată, timpul dispare şi între noi nu mai este nicio diferenţă, pentru că ascultăm aceeaşi muzică. Pentru că muzica adevărată nu se stinge, doar călătoreşte de la suflet la suflet, se transformă ca să se întoarcă apoi din suflet înspre suflet.
Nu pot să-i feresc de frică, dar pot să explic firescul ei şi că, uneori, teama de frică e mai mare decît frica însăşi. Pot de asemenea, să-i ajut să se joace cu umbrele din noapte, în loc să fugă de ea, pentru că aşa îi vor urmări toată viaţa. Şi aşa, în joaca asta de-a explicaţiile, propriile mele umbre vor deveni mai palide şi mai blînde. Suflet, curaj, libertate, dorinţă, dragoste, melancolie, speranţă, poftă, dragoste, dragoste, dragoste - sînt cuvinte pe care le mai uit cu timpul, dar tot spunîndu-le lor le reînvăţ reinventate odată cu ei, cu fiecare.
Ştiu că fiecare va pleca mai departe şi că, la un moment dat, eu voi rămîne şi voi aştepta cuminte să mai primesc în dar un sunet, o rază, un zîmbet, un salut-salut cam prea grăbit, dar neapărat sincer, atunci cînd vor găsi timp. Ne vom uita unul în ochii celuilalt şi ne vom aduce aminte împreună, într-o clipită, de răsărituri, frici, speranţe, muncă şi de muzicile ascultate. Asta dacă nu mă vor fi uitat, ceea ce e un drept inatacabil, consfinţit prin viaţă. Şi, la un moment dat, pentru mine va fi deja tîrziu pentru că există totuşi o diferenţă de fus orar între mine şi elevii mei. Dar ei, fiecare, vor duce muzica mai departe şi o vor dărui la rîndul lor, îmbogăţindu-se, fiecare, cu muzică nouă.
