I
Acuma când mă gândesc, nici nu mai vreau să mă întorc. La ce? La cine? Nu mai am nimic acolo. Ce-am ajuns eu acuma? Asta-i crucea mea. N-am decât s-o duc până la capăt. Dar câteodată când pun capul pe pernă, mă gândesc că într-o zi Dumnezeu o să facă o minune şi eu am să ajung pe-o scenă şi cineva o să strige: Doamnelor şi domnilor... Maria! Pentru că eu atât vroiam... Eu vroiam doar să le cânt.
II
Ştiam eu c-o să mă prindă, dar am vrut să încerc. Măcar să nu zic că nu am făcut-o şi pe asta. Nu-i chip să fugi. Aici e mai rău ca la închisoare. Au oameni peste tot. Până şi poliţaii-s tot de-ai lor. Dar eu n-am fugit de tot. Am fugit numai ca să văd şi eu oraşul. Păi noi nu ieşim de-aicea decât până la colţ. De când am venit n-am văzut nimica. Şi-acuma m-a bătut, dar măcar am văzut şi eu ceva. Ştiţi ce frumos e aicea? Eu aşa ceva n-am văzut de când sunt.
Restaurante, statui, tot felul de vânzători cu chichiţe din alea mici şi colorate şi-o îngrămădeală, de ziceai că se dau clădirile pe gratis, nu-s numai de văzut. Şi-apoi nu erau numai statuile alea de-adevăratelea. Erau şi oameni care făceau pe statuile. Erau vopsiţi pe faţă şi pe mâini şi îmbrăcaţi, care mai de care mai dubios şi stăteau aşa, nemişcaţi, de parcă erau făcuţi din piatră. Şi dintr-o dată, numai, "hop!" şi-i vedeai că stăteau altfel. Dar eu nu-nţeleg cum de puteau ei să nu se mişte atâta timp. Cred că se sprijină ei pe ceva pe sub hainele alea, că altfel nu-mi explic.
Mi-am luat şi-o îngheţată, şi m-am aşezat acolo pe o fântână din aia arteziană, picior peste picior. Toată eram eu o doamnă. Iaca, doamnă acum. Cred că m-au bătut mai tare, că am dat banii pe îngheţată. Ei, şi cum mă uitam eu în jur, văd o statuie din aia şi-mi dau seama că seamănă cu tanti Maricica de la mine din sat. Oare mai trăieşte? O beţivă şi-o bârfitoare era! Pe toate le-nflorea. Şi despre mine a scos câteva, de-a trebuit să se ducă nea Marcel şi să-i zică vreo două, ca să se liniştească.
Şi mă gândesc. Ei, cum ar fi acuma să fie asta chiar tanti Maricica? Să mă duc aşa la ea şi să-i strig în gura mare:
- Ce faci, ţaţo? Te-a înţepenit băutura şi te-au pus ăştia piesă de muzeu prin ţări străine? Ia zi, ţaţă, vrei acuma să-ţi zic despre mine, ca să ai ce vorbi prin sat? Vrei ţaţă? N-am ajuns ţaţă cântăreaţă, aşa cum am vrut... M-au minţit, ţaţă! Du-te-n sat, şi zi-le! Zi-le că Maria a lui Dumitru stă la colţul străzii în ţara asta străină, dar nu cerşeşte... Nu cerşeşte, ţaţă, că dacă ar cerşi, ar fi de o mie de ori mai bine. Stă la colţul străzii, vin străinii, o iau în maşinile lor, o batjocoresc, şi dup-aia îi dau bani. Şi ştii cum se uită ei la Maria a lui Dumitru, ţaţă? Nu se uită cum s-ar uita, dacă le-ar cânta. Nu! Se uită mai rău ca la un câine, ţaţă! Na, acuma ai ce bârfi! Du-te şi urlă în mijlocul satului despre mine. Dar, ţaţă, spune-le atât: Spune-le că Maria a lui Dumitru nu s-a făcut de ruşine în sat, cât a stat acolo. Şi nici nu s-ar fi făcut, dacă rămânea! Să nu uite asta! Că Maria era fată cuminte, dar au minţit-o, ţaţă! Aşa să le spui! Şi să le mai spui că Maria nu se mai întoarce! Aşa să le spui, tanti Maricică! Aşa să le spui!
De fapt, nu am vrut să văd oraşul. Am vrut să fug, dar unde să mă duc? Cu cine să vorbesc? Cine m-ar fi crezut? Cine ar fi ajutat-o pe Maria a lui Dumitru? Maria a lui Dumitru nu mai este. Au luat-o toţi bucăţică, cu bucăţică. Nici Dumnezeu nu mai are Maria. Maria asta nu mai este a lui Dumitru. E a tuturor.
III
Când eram mică, îmi era frică de bărbaţii în costum. Dacă se apropia unul de mine începeam să plâng. Parcă am ştiut... Parcă am ştiut...
Nu m-am zbătut. Am ştiut că dacă mă zbat o să fie mai rău. Nici măcar n-am plâns.
Erau trei, şi când râdeau, aduceau cu diavolii din pictura iadului de la biserica din sat. Erau trei. Şi râdeau.
Înainte mi-au dat să beau vodcă. Le-am zis că nu vreau, că după aia n-o să mai pot cânta bine. Mai bine că mi-au dat. Am închis ochii şi-am căutat să mă gândesc la ceva frumos. Aşa-mi zicea mama să fac, când visam urât, dar nu-mi venea în cap decât poezia pe care mi-o zicea tata mereu... Am repetat-o în gând...
De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?
Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!
De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,
Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!...
Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?
Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!
De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,
Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!...
Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
IV
Nu vă spun! Nu vă spun că mi-e ruşine!
Nu, nu pot să vă spun că mi-i ruşine!
Bine, hai că vă spun: Eu n-am fost niciodată cu un bărbat! Na!
Nu, Doamne fereşte! N-am nici o treabă cu Grasu. Noi ne ştim de când eram mititei. Am crescut împreună pe uliţă, dar n-am eu treabă cu el. Niciodată n-am avut. El numai m-a adus aici, c-a vrut să mă ajute. Zice:
- Hai, fa, ce-ai de făcut aicea, să duci vaca la cireadă? Tu trebuie să fii vedetă, nu să râneşti în grajd. Am eu acolo nişte băieţi care se au bine cu oameni de ăştia din muzică. Te iau cu mine şi, să moară mama, dacă într-un an nu te fac cântăreaţă!
Zic:
- Grasule, hai să fim serioşi! Eu frumoasă nu prea sunt. Deşteaptă, nici atâta!
Zice:
- Taci, fa proastă, că nu trebuie să fii deşteaptă. Trebuie să ştii să rânjeşti fasolele. Hai, gândeşte-te, şi la anul când mă întorc, te iau cu mine.
Eu nu prea vroiam să plec, dar m-am gândit mai bine şi am zis că oricum nu mai am mare lucru în sat, de când s-au dus mama şi tata. Am vândut animalele şi uite-aşa am ajuns aicea. Numai de nea Marcel, moşul meu, mi-e mai dor, că el a avut mare grijă de mine. Nici nu i-am spus că plec, că şi-ar fi făcut inimă rea. Dacă ajung vedetă pe el vreau să-l ajut, ca să nu se mai chinuie cu salariul de profesor.
Da', hai, gata, la somn, că v-am ţinut destul de vorbă. Mâine Grasu mă duce la băieţii lui ca să m-asculte cântând. Aşa emoţii am! Vai, Doamne!
Ştiţi, eu n-am avut prea mult noroc în viaţă, dar mi-a dat şi mie Dumnezeu şansa asta, ca să fac şi eu o bucurie oamenilor cu glasul meu. Pentru că eu asta vreau: Eu vreau numai să le cânt!