Coincidenţe

Zilele trecute, cu o stare subfebrilă absolut sâcâitoare în palmares, am flirtat pasager cu ideea de a reciti Cvartetul din Alexandria, de Lawrence Durrell. Am renunţat, în ciuda nostalgiei după o proză pe care, fără să o fi iubit pătimaş, am ţinut-o mereu pe un raft imaginar al scriiturii bine legate, cu insule minunate de umor, subtilitate, ironie şi ludic livresc pe o mare epică în culori adânci şi hotărâte. Cumva, totuşi, ideea de tetralogie şi virusul de sezon nu s-au asortat.

Câteva zile şi grade Celsius mai târziu, am primit Familia mea şi alte animale. De Gerald Durrell, fratele lui Lawrence. De atunci locuiesc în cartea asta fabuloasă, în care un viitor naturalist, ajuns la vârsta de zece ani în Corfu, însoţit de o familie numeroasă şi deloc plictisitoare, pledează amuzant şi molipsitor pentru o lume animalieră cotropită invariabil de o familie care "de-ndată ce s-a văzut pe hârtie, s-a apucat să se instaleze şi să invite musafiri cu care să împarte capitolele."  E o carte încântătoare, de o excentricitate perfectă, în care Larry (scriitorul Lawrence Durrell), Leslie (fratele lor pasionat de arme), Margo (sora pasionată de ea însăşi), mama (conducător de trib coruptibil, dezarmat şi deznădăjduit pe toată durata prozei), Roger (câinele fricos al familiei), Ahile (ţestoasa vedetă), Quasimodo (porumbelul care-şi ascunde cu ingeniozitate identitatea sexuală până depune primul ou), în sfârşit, toţi gravitează pe orbita universului în continuă expansiune al lui Gerry. Iar Gerry... păstoreşte o familie de urechelniţe, se împrieteneşte cu Omul cu gândaci de trandafir, învaţă cântece de dragoste greceşti de la Agathi, muza lui de şaptezeci de an, desluşeşte, pas cu pas şi centimetru de grădină cu centimetru, viaţa solară la vila zmeurie, într-un timp mitic al descoperirilor zoologice şi al feudelor adolescentin-domestice.

Familia Durrell petrece în Corfu şase ani fabuloşi , pigmentaţi de parade de licurici, prietenii cu bufniţe, călătorii imaginare în Le Petit Larousse, crize provocate de întâlnirea cu un scorpion şi momente de sprijin duios (toată familia o caută disperată pe ţestoasa Ahile, când se pierde, deşi  fiecare în parte i-a boscorodit, în prealabil, încercările de a-l escalada, pasiunea pentru fragi şi curiozitatea care bătea în voyeurism). Printre insecte, măslini, chiparoşi, copii care cresc, aproape că-ţi vine să te muţi într-o pagină gălăgioasă şi tălăzuită de mare, în care calamitatea şi miracolul pândesc la tot pasul şi umorul englezesc  locuieşte în paradoxuri şi plase de fluturi.

Cartea e dedicată  "mamei mele (...). Ca un Noe blând, entuziast şi înţelegător, şi-a pilotat cu multă dibăcie corabia încărcată cu progenituri bizare pe mările furtunoase ale vieţii, ameninţată mereu de posibilitatea unei răscoale, înconjurată tot timpul de pericolul de a se înnămoli prin depăşirea contului din bancă şi prin extravaganţă, nefiind niciodată sigură că echipajul îi va aproba manevrele, dar neîndoindu-se că ea va fi învinuită de câte ori ceva nu iese bine. Faptul că a supravieţuit călătoriei este un miracol (...). Aşa cum pe drept cuvânt subliniază fratele meu Larry, putem fi mândri de felul cum am crescut-o, căci ne face cinste."

M-a tranzitat, la fel de fugitiv, ideea că, dincolo de fenomenalul ei înveliş zoologic şi de o verbozitate suculentă ca seva trandafirilor care adăpostesc buburuze, greieri, fluturi, bondari, crabi, furnici şi alte vieţuitoare tainice, cartea e despre iubire, despre familie într-o cheie excentrică, e adevărat, dar înduioşătoare, ca un manual primar, din care înveţi să distingi între cei care te iubesc retoric şi steril şi cei, nu arareori cicălitori, imposibili şi răzvrătiţi, care, oricâţi cosaşi şi oricâte molii s-ar ivi în cale, nu te lasă singur în calea niciunui scorpion.

Dar e doar un gând. Şi se poate să fi fost de la febră.