Azi nu m-am putut opri la nicio carte. Nu locuiesc în nicio poveste, ci doar în câteva realităţi. Şi, cum la mine în minte e gol şi destul de neinteresant, m-am gândit să umplu, totuşi, pagina cu ceva care să însemne ceva. Pentru cineva.
Am găsit un poem de Mariana Marin. Cu multe tăceri şi mult întuneric. De o umanitate sfâşietoare.
La sfârşit rămâne doar spaima
şi acel sentiment de pustietoare siguranţă,
- a limitelor,
dintre un măr putred şi unul sănătos.
Dacă întind mâna,
aş putea avea certitudinea existenţei mele
între fotoliul nichelat şi fereastră.
Dacă îmi biciui conştiinţa,
ar putea să iasă şi un lucru bun,
- un pumn de cenuşă aromată şi scânteietoare,
care va pleca din nou în lume...
Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.
Ştiu: pământul nu primeşte decât carnea crudă,
care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel...
M-am gândit că e un lucru foarte intim. Să împarţi o spaimă.
Atât pentru azi.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Cireşe amare cu vanilie(SC)AVENGERSToni Morrison. The Pieces She WasLinguriţaUnde fugim de noi înşineToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
ŞantierVizorTot ce-i minunat în lumeMarafeturi și scofeturiJurnal intimClavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)Primele o mie şi una de nopţiiubirea mya din absurdOraşul interiorCafea şi pisiciEseuri personaleLoc de cititDespre noi. Şi lucrurile care conteazăDin lumea celor miciGaleria Amintirilor - Fundaţia Hope and Homes for Children RomâniaLecturi la 16 aniThe Doc Filescasa de-a casaÎncotroScrisori pe genunchiPublicitate