Detectivii sălbatici

Roberto Bolaño (1953-2003), născut în Chile, narator şi poet, s-a impus ca unul dintre scriitorii latinoamericani esenţiali ai timpurilor noastre. Opera sa, parţial publicată postum, a creat un adevărat cult în lumea literară internaţională a ultimilor ani, fiind tradusă pe toate meridianele globului.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanele Los detectives salvajes, 2666, Monsieur Pain, Amuleto, Amberes, La pista de hielo, Una novelita lumpen, Nocturno de Chile, Estrella distante, precum şi volumele de povestiri Llamadas telefónicas (publicat în limba română la Editura Leda sub titlul Convorbiri telefonice), El gaucho insufrible şi Putas asesinas.

Pentru creaţia sa, Bolaño a fost distins cu Premiul Heralde pentru roman şi Premiul Rómulo Gallegos, iar postum, în 2009, i s-a acordat în Statele Unite prestigiosul National Book Critics Circle Award. Detectivii sălbatici este un roman extraordinar în toate sensurile, care confirmă strălucitoarea calitate literară a lui Roberto Bolaño, un autor recunoscut de critica cea mai exigentă ca una dintre marile revelaţii ale literaturii latinoamericane din anii '90.

Arturo Belano şi Ulises Lima, detectivii sălbatici, pornesc în căutarea Cesáreei Tinajero, misterioasa scriitoare dispărută în Mexic în anii imediat următori Revoluţiei. Călătoria propriu-zisă şi consecinţele ei se prelungesc timp de douăzeci de ani, din 1976 până în 1996, timpul canonic al oricărei peregrinări, bifurcându-se prin multiple personaje şi continente, într-o naraţiune uluitoare ce reuneşte iubire şi moarte, asasinate şi escapade turistice, case de nebuni şi universităţi, dispariţii şi apariţii.

Povestea ne poartă prin Mexic, Nicaragua, Statele Unite, Franţa, Spania, Austria, Israel şi Africa, pe urmele celor doi poeţi "disperaţi" (traficanţi de droguri câteodată), enigmaticii protagonişti ai acestei cărţi care se poate citi şi ca un extrem de rafinat thriller de Orson Welles, străbătut de un umor iconoclast şi feroce.

Detectivii sălbatici a fost distins cu Premiul Romulo Gallegos.
O scrisoare de dragoste adresată generaţiei mele. (Roberto Bolaño)
"...genul de roman pe care l-ar fi scris Borges..." (Ignacio Echevarria)
"Detectivii sălbatici aparţine familiei literare din care fac parte Şotronul [lui Julio Cortázar] şi Paradisul [lui José Lezama Lima]..." (Jorge Edwards)
"...mai mult decât capodopera genului «real visceralist»... un strigăt de dragoste pentru literatură." (Baptiste Liger, L'express)


2 noiembrie

Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.

3 noiembrie

Nu ştiu foarte bine în ce constă realismul visceral. Am şaptesprezece ani, mă numesc Juan García Madero, sunt student în primul semestru la Drept. Eu nu voiam să studiez Dreptul, ci Literele, dar unchiul meu a insistat şi până la urmă am cedat. Sunt orfan. O să fiu avocat. Asta le-am spus unchiului şi mătuşii mele şi apoi m-am încuiat în camera mea şi am plâns toată noaptea. Sau cel puţin o bună parte de noapte. Pe urmă, cu aparentă resemnare, am intrat la glorioasa Facultate de Drept, dar după o lună m-am înscris la atelierul de poezie condus de Julio César Álamo, la Facultatea de Litere şi Filozofie, şi astfel i-am cunoscut pe realiştii viscerali sau viscerealiştii sau chiar vicerealiştii, cum le place să îşi spună uneori. Până atunci fusesem la atelier de patru ori şi niciodată nu se petrecuse nimic, ceea ce e un fel de a vorbi, fiindcă dacă stai să te gândeşti mereu se petrecea câte ceva: citeam poezii şi Álamo, în funcţie de dispoziţie, le lăuda sau le desfiinţa; citea cineva, Álamo critica, citea altcineva, Álamo critica, iar mai citea unul, Álamo critica. Uneori Álamo se plictisea şi ne cerea nouă (celor care nu citeam în momentul acela) să criticăm şi noi, şi atunci noi criticam şi Álamo se apuca să citească ziarul.

Metoda era perfectă pentru ca nimeni să nu fie prieten cu nimeni sau ca prieteniile să se cimenteze într-o atmosferă maladivă şi de ranchiuni.

Pe de altă parte, nu pot spune că Álamo era un critic bun, cu toate că vorbea mereu de critică. Acum cred că vorbea ca să vorbească. Ştia ce este o perifrază, nu foarte bine, dar ştia. Dar nu ştia ce este un pentapod (care, cum ştie toată lumea, în metrica clasică este un sistem de cinci picioare), şi nu ştia nici ce este un nicarheu (care este un vers asemănător cu falaicul), nici ce este un tetrastih (care este o strofă de patru versuri). De unde ştiu că nu le ştia? Pentru că am comis eroarea, în prima zi de atelier, să-l întreb. Nu ştiu ce naiba mi-a venit. Unicul poet mexican care ştie pe dinafară chestiile astea este Octavio Paz (marele nostru duşman), restul habar n-au, cel puţin aşa mi-a spus Ulises Lima la câteva minute după ce m-am alăturat şi am fost acceptat prieteneşte în rândurile realismului visceral. A-i pune acele întrebări lui Álamo a fost, cum mi-am dat seama curând, o dovadă a lipsei mele de tact. La început am crezut că zâmbetul pe care mi-l adresa se datora admiraţiei. Pe urmă mi-am dat seama că era mai degrabă dispreţ. Poeţii mexicani (presupun că poeţii în general) te detestă când le aminteşti de ignoranţa lor. Dar eu nu m-am lăsat intimidat şi după ce mi-a făcut praf două poeme la a doua şedinţă la carte asistam, l-am întrebat dacă ştie ce este un rispetto. Álamo a crezut că îi cer respect pentru poeziile mele şi s-a lansat într-un discurs despre critica obiectivă (ca să nu-şi piardă obiceiul), ce este un teren minat pe care trebuie să-l traverseze orice tânăr poet, etcetera, dar nu l-am lăsat să continue şi după ce i-am explicat că niciodată în scurta mea viaţă nu cerusem respect pentru creaţiile mele i-am pus aceeaşi întrebare, încercând de data asta să o formulez cât mai clar posibil.
- Nu-mi veni cu căcănării, García Madero - a spus Álamo.
- Un rispetto, iubite maestre, este un tip de poezie lirică, de dragoste, ca să fim mai exacţi, asemănătoare cu un strambotto, care are şase sau opt endecasilabi, primii patru în formă de catren ab/ab şi următorii împerecheaţi. De exemplu... - şi mă şi pregăteam să-i dau unul sau două exemple când Álamo s-a ridicat dintr-un salt şi a pus capăt discuţiei. Ce s-a întâmplat după aceea este neclar (deşi eu am memorie bună); îmi amintesc râsul lui Álamo şi râsetele celor patru sau cinci colegi de atelier, distrându-se probabil cu vreo glumă pe socoteala mea.

Altul în locul meu n-ar mai fi călcat pe la atelier, dar in ciuda nefastelor mele amintiri (sau lipsei amintirilor, în cazul de faţă la fel de nefastă sau mai nefastă chiar decât memorizarea mnemotehnică a acelora), săptămâna următoare eram prezent, punctual ca întotdeauna.

Cred că m-am întors împins de destin. Era a cincea mea şedinţă la atelierul lui Álamo (dar ar fi putut fi la fel de bine a opta sau a noua, în ultimul timp am observat că timpul se contractă sau se dilată cum vrea el) şi tensiunea, curentul alternativ al tragediei se palpa în aer fără ca nimeni să reuşească să explice cărei cauze i se datora. În primul rând, eram toţi, cei şapte ucenici de poet înscrişi de la început, ceva ce nu se mai întâmplase în şedinţele precedente. Eram de asemenea nervoşi. Însuşi Álamo, de obicei foarte liniştit, nu era în apele lui. Pentru o clipă m-am gândit că poate avusese loc asasinarea decanului facultăţii, răpirea vreunui profesor de la Filozofie sau ceva de genul ăsta. Dar nu se întâmplase nimic din toate astea şi adevărul este că nimeni nu avea motive să fie nervos. Dar poezia (adevărata poezie) este aşa; se face presimţită, pluteşte în aer, asemenea cutremurelor pe care se zice că le presimt unele animale dotate în mod special pentru asta. (Aceste animale sunt şerpii, viermii, şobolanii şi unele păsări.) Ce s-a petrecut în continuare a fost neaşteptat, dar înzestrat cu ceva ce cu riscul de a fi mitocan îndrăznesc să calific drept minunat. Au venit doi poeţi realişti viscerali şi Álamo ni i-a prezentat, fără chef, deşi îl cunoştea personal doar pe unul dintre ei, pe celălalt îl ştia din auzite sau i se părea cunoscut numele sau cineva îi vorbise de el, dar ni l-a prezentat.

Nu ştiu că făceau acolo. Vizita părea în mod clar de natură beligerantă, deşi nu lipsită de o nuanţă propagandistică şi de prozelitism. La început, real visceraliştii au păstrat tăcerea şi au fost rezervaţi. Álamo, la rândul lui, a adoptat o postură diplomatică, uşor ironică, de aşteptare a evenimentelor, dar puţin câte puţin, în faţa timidităţii străinilor, a prins curaj şi după o jumătate de oră atelierul era acelaşi dintotdeauna. Atunci a început bătălia. Real visceraliştii au pus sub semnul întrebării sistemul critic practicat de Álamo; acesta, la rândul lui, i-a acuzat pe reali visceralişti că sunt suprarealişti de două parale şi falşi marxişti, fiind sprijinit în acest atac de cinci membri ai atelierului, adică de toţi cu excepţia unui tip foarte slab care avea întotdeauna la el o carte de Lewis Carroll şi nu vorbea aproape niciodată, şi a mea, atitudine ce, sincer să fiu, m-a surprins, căci cei ce îl apărau cu atâta ardoare pe Álamo erau aceiaşi care acceptau cu stoicism criticile lui implacabile şi acum se arătau (lucru ce mi s-a părut surprinzător) cei mai fideli apărători ai săi. În acea clipă m-am decis să-mi aduc şi eu mica mea contribuţie şi l-am acuzat pe Álamo că habar n-are ce este un rispetto; reali visceraliştii au recunoscut în mod public că nici ei nu ştiu ce este, dar observaţia mea li s-a părut pertinentă şi aşa au afirmat; unul din ei m-a întrebat ce vârstă am, eu i-am spus că am şaptesprezece ani şi am încercat să mai explic o dată ce este un rispetto; Álamo era roşu de furie; membrii atelierului m-au acuzat de pedanterie (unul dintre ei a spus că sunt academist); real visceralii mi-au luat apărarea; şi odată lansat, i-am întrebat pe Álamo şi pe cei din atelier în general dacă îşi aduc aminte măcar ce este un nicarheu sau un tetrastih. Şi nimeni n-a ştiut să răspundă.

Discuţia nu a degenerat, aşa cum mă aşteptam, într-o cotonogeală generală. Trebuie să recunosc că m-ar fi încântat. Şi cu toate că unul din membrii atelierului i-a promis lui Ulises Lima că într-o zi o să-i stâlcească mutra, până la urmă nu s-a întâmplat nimic, vreau să spun nimic violent, deşi eu am reacţionat la ameninţare (care, repet, nu era la adresa mea), asigurându-l pe cel ce ne ameninţase că sunt totalmente la dispoziţia lui în orice loc din campus, în ziua şi la ora pe care le doreşte.

Sfârşitul întâlnirii a fost surprinzător. Álamo l-a sfidat pe Ulises Lima să citească un poem de-al său. Acesta nu s-a lăsat rugat şi a scos dintr-un buzunar al gecii nişte hârtii murdare şi cocoloşite. Ce nasol, mi-am zis, fraierul ăsta s-a băgat singur în gura lupului. Cred că am închis ochii de ruşine pentru el. Vreme este să reciţi poezii şi vreme să boxezi. Pentru mine, acum era aceasta din urmă. Am închis ochii, cum am mai spus, şi l-am auzit pe Lima dregându-şi glasul. Am auzit tăcerea (dacă asta este posibil, deşi mă îndoiesc) cam neplăcută ce se făcuse în jurul lui. Şi în sfârşit i-am auzit vocea citind cel mai bun poem pe care îl auzisem vreodată. Apoi Arturo Belano s-a ridicat şi a spus că sunt în căutare de poeţi dispuşi să colaboreze la revista pe care real visceraliştii aveau intenţia s-o publice. Tuturor le-ar fi plăcut să se înscrie, dar după discuţia avută se simţeau cam ruşinaţi şi nimeni n-a deschis gura. Când s-a terminat atelierul (mai târziu decât de obicei), m-am dus cu ei până la staţia de autobuz. Era prea târziu. Nu mai trecea nici unul, aşa că am decis să luăm împreună un maxi-taxi până la Reforma şi de acolo am mers pe jos până la un bar de pe strada Bucareli, unde am stat până târziu şi am vorbit despre poezie.

Nu mi-a rămas nimic clar. Numele grupului este într-un fel o glumă şi într-un fel este ceva totalmente serios. Cred că în urmă cu mulţi ani a existat un grup avangardist mexican numit real visceraliştii, dar nu ştiu dacă erau scriitori sau pictori sau ziarişti sau revoluţionari. Au fost activi, nici asta nu ştiu sigur, în anii douăzeci sau treizeci. Bineînţeles că nu auzisem niciodată de acest grup, dar asta se datorează ignoranţei mele în materie de literatură (toate cărţile din lume aşteaptă să fie citite). După părerea lui Arturo Belano, real visceraliştii au dispărut în deşertul Sonora. Pe urmă au pomenit de una Cesárea Tinajero sau Tinaja, nu ţin minte, cred că în momentele acelea discutam în gura mare cu un chelner pe tema unor sticle de bere, şi au vorbit de Poeziile Contelui de Lautréamont, ceva din Poezii legat de acea Tinajero, şi apoi Lima a făcut o afirmaţie misterioasă. După părerea lui, actualii real visceralişti mergeau înapoi. Cum înapoi?, am întrebat.
- Cu spatele, privind spre un punct, dar îndepărtându-se de el, în linie dreaptă spre necunoscut.

Am spus că mi se pare perfect să mergi în felul acela, deşi de fapt n-am priceput nimic. Dacă te gândeşti bine, e cea mai proastă formă de a merge.

Mai târziu au venit alţi poeţi, unii real visceralişti, alţii nu, şi hărmălaia a devenit imposibilă. Pentru o clipă am crezut că Belano şi Lima au uitat de mine, ocupaţi să stea de vorbă cu oricare personaj excentric ce se apropia de masa noastră, dar când a început să se lumineze de ziuă m-au întrebat dacă vreau să fac parte din bandă. N-au spus "grup" sau "mişcare", au spus bandă şi asta mi-a plăcut. Bineînţeles că am spus că da. A fost foarte simplu. Unul dintre ei, Belano, mi-a strâns mâna, a spus că de-acum sunt unul de-al lor şi pe urmă am cântat un cântec popular mexican. Asta a fost tot. În cântec se vorbea despre satele pierdute din nord şi de ochii unei femei. Înainte de-a începe să vărs pe stradă, i-am întrebat dacă aceia erau ochii Cesáreei Tinajero. Belano şi Lima s-au uitat la mine şi au spus că sunt fără îndoială un real visceralist şi că împreună o să schimbăm poezia latinoamericană. La şase dimineaţa am luat alt maxi-taxi, de data asta singur, care m-a dus până în cartierul Lindavista, unde locuiesc. Azi nu m-am dus la facultate. Mi-am petrecut toată ziua închis în camera mea scriind poezii.

4 noiembrie

M-am întors la barul de pe strada Bacareli, dar real visceraliştii nu au apărut. Cât timp i-am aşteptat, am citit şi am scris. Obişnuiţii barului, un grup de beţivi tăcuţi şi mai curând patibulari, nu şi-au dezlipit ochii de la mine.

Rezultatul a cinci ore de aşteptare: patru beri, patru tequila, o porţie de turtiţe din care am mâncat jumătate (erau pe jumătate putrezite), lectura completă a ultimului volum de poezii al lui Álamo (pe care îl adusesem intenţionat ca să-mi bat joc de el cu noii mei prieteni), şapte texte scrise în stilul lui Ulises Lima (primul despre turtiţele care miroseau a mort, al doilea despre universitate: o vedeam la pământ, al treilea despre universitate: alergam gol printr-o mulţime de fantome, al patrulea despre luna în DF^[1], al cincilea despre un cântăreţ mort, al şaselea despre o societate secretă care trăia sub canalele de scurgere din Chapultepec, şi al şaptelea despre o carte pierdută şi despre prietenie) sau mai exact în stilul singurului poem de Ulises Lima pe care îl cunosc şi pe care nu l-am citit, dar l-am ascultat, cu o senzaţie fizică şi spirituală de singurătate.

Doi beţivi au încercat să se ia de mine, dar în ciuda vârstei mele sunt destul de curajos ca să mă înfrunt cu oricine. O chelneriţă (se numeşte Brígida, după cum mi-a spus, şi mai spunea că îşi aminteşte de mine din noaptea pe care am petrecut-o acolo cu Belano şi Lima) m-a mângâiat pe cap. A fost o mângâiere ca din întâmplare, în timp ce se ducea la altă masă. Pe urmă s-a aşezat lângă mine câteva momente şi mi-a dat de înţeles că am părul prea lung. Era simpatică, dar am preferat să nu-i răspund. La trei dimineaţa m-am întors acasă. Real visceralii nu apăruseră. N-o să-i mai văd niciodată?

5 noiembrie

Fără veşti de la prietenii mei. De două zile nu mă duc la facultate. Şi n-am de gând să mă întorc nici la atelierul lui Álamo. În după-masa asta m-am dus iarăşi la Encrucijada Veracruzana (barul de pe strada Bucareli), dar nici urmă de real visceralişti. E curios ce schimbări suferă un local de genul ăsta vizitat după-amiaza sau noaptea sau chiar dimineaţa. În după-masa asta localul părea mult mai jegos decât este în realitate. Personajele patibulare din timpul nopţii încă nu fac act de prezenţă, clientela e, cum aş putea spune, fricoasă, mai transparentă, şi mai paşnică. Trei slujbaşi de proastă calitate, probabil funcţionari, complet beţi, un vânzător de ouă de broască ţestoasă cu coşuleţul gol, doi elevi de liceu, un domn cărunt aşezat la o masă care mânca enchiladas^[2]. Chelneriţele sunt şi ele diferite. Pe cele trei de azi nu le cunoşteam, deşi una dintre ele s-a apropiat de mine şi mi-a spus pe neaşteptate: tu eşti cu siguranţă poetul. Afirmaţia m-a tulburat, dar, trebuie să recunosc, m-a şi măgulit.
- Aşa e, domnişoară, sunt poet, dar dumneavoastră de unde ştiţi asta?
- Brígida mi-a vorbit de tine

Brígida, chelnăriţa!
- Şi ce v-a spus? - am zis fără să îndrăznesc încă s-o tutuiesc.
- Păi, că scrii nişte poezii foarte drăguţe.
- Asta n-are cum să ştie. N-a citit niciodată nimic scris de mine - am spus îmbujorându-mă un pic, dar tot mai satisfăcut de întorsătura pe care o lua conversaţia. M-am gândit şi că Brígida ar fi putut, da, să citească unele versuri de-ale mele; pe deasupra umărului meu! Asta nu mi-a mai plăcut la fel de mult.

Chelneriţa (pe nume Rosario) m-a întrebat dacă îi pot face un serviciu. Ar fi trebuit să răspund "depinde", cum mă învăţase (până la extenuare) unchiu-meu, dar eu aşa sunt şi am zis dă-i drumul, despre ce e vorba.
- Mi-ar plăcea să-mi faci o poezie - a spus.
- S-a făcut. Zilele astea ţi-o fac - i-am zis eu tutuind-o pentru prima oară şi cum mă ambalasem i-am cerut altă tequila.
- Eşti invitatul meu - a spus ea. Dar îmi faci poezia acum.

Am încercat să-i explic că un poem nu se scrie bătând din palme.
- Şi de ce atâta grabă?

Explicaţia pe care mi-a dat-o a fost cam vagă; se pare că era vorba de o promisiune pe care i-o făcuse Fecioarei din Guadalupe, ceva în legătură cu sănătatea cuiva, o rudă foarte iubită căreia îi duceau dorul ce dispăruse şi apăruse din nou. Dar ce sens avea o poezie în toată tărăşenia asta? O clipă m-am gândit că băusem prea mult, că nu mâncasem de mai multe ceasuri şi că alcoolul şi foamea mă rupseseră de realitate. Dar pe urmă mi-am zis că nu trebuie să-mi fac atâtea probleme. Una dintre premisele preconizate de realismul visceral pentru a scrie o poezie, dacă îmi amintesc bine (deşi, ca să fiu sincer, n-aş pune mâna în foc) este deconectarea tranzitorie de un anumit tip de realitate. Oricum, adevărul este că la ora aceea erau puţini clienţi în bar, aşa că celelalte chelnăriţe s-au apropiat de masa mea şi acum mă aflam într-o poziţie aparent inocentă (realmente inocentă), dar care oricărui spectator neavizat, unui poliţist, de pildă, nu i s-ar fi părut aşa; un student pe scaun şi trei femei în picioare lângă el, una dintre ele atingându-i umărul şi braţul stâng cu şoldul drept şi celelalte două cu coapsele lipite de marginea mesei (margine care cu siguranţă va lăsa urme pe acele coapse), purtând o nevinovată conversaţie literară, dar care, văzută de la intrare, putea părea orice altceva. De exemplu, un proxenet stând de vorbă cu pupilele sale. De exemplu, un student rezervat care nu se lasă sedus.

Am decis să tai în carne vie. M-am ridicat cum am putut, am plătit, i-am transmis călduroase salutări Brígidei şi am plecat. Pe stradă soarele m-a orbit câteva secunde.

6 noiembrie

Nici azi nu m-am dus la facultate. M-am sculat devreme, am luat autobuzul pentru UNAM^[3], dar am coborât înainte şi o bună parte a dimineţii am hoinărit prin centru. Întâi am intrat la "Librăria din Pivniţă" şi mi-am cumpărat o carte de Pierre Louÿs, pe urmă am traversat strada Juárez, mi-am cumpărat un sandvici cu şuncă şi m-am dus să citesc şi să mănânc aşezat pe o bancă din parcul Alameda. Povestea lui Louÿs, dar mai ales ilustraţiile, mi-au provocat o erecţie de armăsar. Am încercat să mă ridic şi să merg, dar cu sula în starea aceea era imposibil să fac un pas fără să atrag privirile şi să provoc implicitul scandal, nu doar al trecătoarelor, ci al pietonilor în general. Aşa că m-am aşezat din nou, am închis cartea şi mi-am scuturat firimiturile de pe geacă şi pantaloni. Un timp m-am uitat la ceva ce mi s-a părut o veveriţă şi care se deplasa în linişte pe ramurile unui copac. După zece minute (aproximativ) mi-am dat seama că nu era o veveriţă, ci un şobolan. Un şobolan enorm! Constatarea m-a umplut de tristeţe. Eu stăteam acolo, fără să mă pot mişca, şi la douăzeci de metri, agăţat bine de o creangă, un şobolan înfometat explorând în căutare de ouă de păsări sau de firimituri purtate de vânt în frunzişul copacilor (îndoielnic) sau de cine ştie ce altceva. Tristeţea mi s-a urcat până în gât şi mi s-a făcut greaţă. Înainte de a vomita m-am ridicat şi am luat-o la fugă. După cinci minute de mers în pas rapid erecţia dispăruse.

Seara m-am dus pe strada Corazón (paralelă cu strada mea) ca să văd un meci de fotbal. Jucătorii erau prietenii mei din copilărie, deşi poate că a spune prieteni din copilărie este exagerat. Majoritatea sunt încă la liceu, iar alţii au abandonat studiile şi lucrează cu părinţii lor sau nu fac nimic. De când am intrat la universitate, distanţa care ne despărţea s-a mărit brusc şi acum suntem de parcă venim de pe două planete diferite. I-am rugat să mă lase să joc. Luminile de pe strada Corazón nu sunt foarte bune şi mingea de-abia se vedea. Pe lângă asta, la anumite intervale treceau maşini şi trebuia să ne oprim din joc. Am încasat două lovituri de picior şi o minge în faţă. Destul. O să mai citesc puţin din Pierre Louÿs şi pe urmă o să sting lumina.

7 noiembrie

Oraşul Mexic are paisprezece milioane de locuitori. N-o să-i mai întâlnesc pe real visceralişti. N-o să mă mai duc nici la facultate şi nici la atelierul lui Álamo. O să vedem cum mă descurc cu unchii mei. Am terminat cartea lui Louÿs, Afrodita, şi acum îi citesc pe poeţii mexicani morţi, viitorii mei colegi.