Două supravieţuitoare

Daniela Ştefănescu (n. 1952) a absolvit Facultatea de Limbi Germanice din Bucureşti. A lucrat ca profesor, apoi ca redactor la Editurile Creangă, Kriterion, Humanitas şi Trei. Excelentă traducătoare de beletristică şi de cărţi umaniste, a tradus şi redactat la Editura Trei din S. Freud şi C.G. Jung. Autoarea unor repovestiri (Fr. Schiller, Wilhelm Tell), îngrijitor de ediţie (Mircea Ştefănescu, Amintirile unui dramaturg). Membră a Uniunii Scriitorilor, secţia prozatori. Dintre romanele publicate: Compoziţie la patru mâini, Intrarea oprită, Eu sper, tu speri, el (ea) speră...

Şi bolile grave pot fi învinse... Un roman tulburător, în care triumfă speranţa


S-au împlinit în noiembrie 2014 zece ani de când eroina mea, a cărţii, dar şi a vieţii mele, nepoţica mea Claire, îmbolnăvindu-se la nici doi ani şi jumătate de leucemie, a început o terapie dură: chimioterapia. Dar datorită acesteia am puterea să afirm astăzi cu zâmbetul pe buze: exact acum zece ani a început salvarea lui Claire - iar povestea ei, cu aspectele ei sumbre, dar mai ales cu cele luminoase, se găseşte între filele acestei cărţi.

Claire era un argint viu de fetiţă, care a fost brusc diagnosticată cu leucemie limfoblastică acută, la scurt timp după ce câştigase într-un ziar concursul pentru cel mai frumos copil şi la numai o oră după ce încă dansa prin casă în faţa televizorului.

În carte alternează două planuri temporale. Ea prezintă tratamentul invaziv care i-a răpit micuţei doi ani de copilărie, căci ei nu au fost viaţă, ci coşmar, dar i-au redat viaţa pentru ca "cea de-a doua" fetiţă să poată exista: Claire din ziua de azi, preadolescenta care este sănătoasă, energică, veselă, excelentă la sport şi brici la învăţătură.

În ciuda subiectului apăsător, cartea nu este tristă, ci emană curaj, optimism, încredere în viaţă şi dragoste de viaţă - acesta este mesajul pe care am dorit să-l transmit. Am vrut să împărtăşesc şi altora aceste trăiri, aceste experienţe, aceste frământări şi, mai ales, speranţa că, uneori, "se poate". Tonul meu adesea optimist este menit şi celor care încă se luptă pentru a putea căpăta dreptul de a fi numiţi "supravieţuitori". Fără un dram de speranţă, nu se poate câştiga în bătălia cu cancerul.

Nicio relatare sumbră nu durează mult, ci este de obicei urmată de ceva care destinde atmosfera. Astfel, am încercat de multe ori să usuc lacrimile cu un zâmbet. Îmi doresc mult să fi reuşit.

Cartea mea nu este un reportaj, ci un roman, pentru că realitatea se împleteşte mereu cu ficţiunea. Sub această formă poate să ajungă mai uşor, sper, la sufletul cititorilor. Romanul ia de fapt naştere chiar sub ochii lor, ei asistă, ca să zicem aşa, la înfiriparea lui, începând cu depăşirea blocajelor şi a rezistenţelor interioare ale bunicii care, la câţiva ani după vindecarea nepoţelei, se decide să pună totul pe hârtie şi care, în timp ce scrie, realizează că înăbuşise mult mai mult decât crezuse, trebuind să aducă acum la suprafaţă atâtea pe care le refulase subliminal, undeva în inconştient. Dar cititorii sunt şi martorii tuturor acelor momentele care fac ca periodic ei să fie încărcaţi cu energie pozitivă.

Pe cea de-a doua supravieţuitoare cititorul o va descoperi, citind cartea.

Cartea are în finalul ei şi poze-document, pe care le-am selectat ca să fie grăitoare pentru "povestea noastră".

După cum am subliniat, am împletit în carte realitatea cu ficţiunea. Însă în conturarea personajului Claire, am încercat să "prind" persoana Claire, personalitatea ei. Aşa cum o văd eu, aşa cum o percep eu. O fetiţă evoluând de la 2 la 12 ani, în faţa ochilor cititorilor, din perspectiva bunicii ei. O fetiţă veselă, isteaţă, tandră şi caldă, energică, populară în colectivul ei de prieteni şi colegi, care, fiind atât de plină de vioiciune, a şi trecut poate mai uşor peste răul care i-a invadat trupuşorul, dar i l-a lăsat viu.

O fată sensibilă, care scrie poezii, care sculptează figurine în lut, care cântă şi dansează modern şi care face gimnastică la înălţime atât la propriu, cât şi la figurat (noua ei pasiune fiind aerial silks, gimnastică pe nişte eşarfe suspendate). O preadolescentă care are o relaţie incredibil de tandră şi de frumoasă cu bunicii ei, mai ales când auzim şi citim în ziua de azi despre atâţia copii care îşi sfidează părinţii, darămite bunicii cei depăşiţi de vremuri.

Am nutrit mereu speranţa că, dacă Dumnezeu a vrut să sădească în acea copiliţă atâtea calităţi, a fost nu pentru a le curma la câţiva anişori, ci pentru a le da şansa de a înflori şi de a ajunge la deplină dezvoltare.

Iar dacă am introdus uneori în dialogurile noastre (care apar periodic de-a lungul cărţii) cuvinte sau expresii americane, motivul este acela că am vrut ca replicile noastre să sune autentic. Fetiţa este născută în America, dar vorbeşte şi româneşte şi, mai ales, iubeşte România. Însă, desigur, limba în care se exprimă cel mai uşor este engleza.


Mă aflu, poate, pentru ultima oară aici.

La început de an - anul 2014 deja! - mi se confirmă iarăşi convingerea că Dumnezeu, chiar dacă a alungat omul din paradisul Cerului, i-a lăsat totuşi un mic paradis pe Pământ, în care soarele surâde mereu, natura este în floare tot timpul, iar oamenii sunt mai buni decât oriunde în lume: acest paradis, câteva puncte pe hartă în mijloc de ocean, se numeşte Hawaii. Voi încerca, aici fiind, să dau o formă definitivă materialului adunat şi textului schiţat şi să actualizez sau completez anumite informaţii mai vechi, pentru a încheia în acest an "povestea noastră", începută cu ceva timp în urmă, lăsată deoparte, reluată, iar lăsată, iar reluată...

O prietenă m-a întrebat de ce îmi încep cartea cu sfârşitul. I-am răspuns că nu aş dori ca un eventual cititor care nu ne cunoaşte povestea să se gândească vreo clipă că el - sfârşitul - a fost altfel decât un happy end.


From: Daita
To: Daniela
Sent: Thursday, December 8, 2011
Subject: Totul a fost OK
(Honolulu)



From: Daniela
To: Daita
Subject: Re: Totul a fost OK
Sent: Thursday, December 8, 2011
(Bucureşti)

Grozav! Aştept, scumpa mea fetiţă, acest email concis - "pe scurt: copilu' e f. sănătos" -, dar care spune TOT, de şapte ani şi o lună.
Mă bucur că am trăit clipa în care să îl citesc cu ochii mei şi să îl savurez cu inima mea. În fine, pot spune că sunt liniştită sau, de fapt, chiar fericită. În aceeaşi încăpere din Bucureşti în care am primit vestea astăzi, eram şi pe 9 noiembrie 2004. Tu însă nu erai, ca acum, "la capătul lumii"... în Honolulu (unde te afli la propriu, nu doar aşa cum zice expresia), ci "doar" la New York. Iar Claire de abia făcuse doi anişori şi cinci luni. Pot spune oare, conform banalei vorbe, că cei şapte ani "au zburat"? Chiar nu ştiu; ce ştiu e însă că la un moment dat, de fapt la multe... momente date, mi se părea că timpul - că lumea - nu numai că nu zbura, dar chiar încetase să mai meargă înainte. Cel puţin pentru noi.
Gata cu filosofarea de doi bani.
Vă iubesc.
Te chem imediat.
Mami



S-a dus vara. Iată-ne la început de octombrie. Deşi, calendaristic, vara lui 2012 a trecut, soarele superb de afară dezminte calendarul. În Falls Church, pe coasta de Est americană, aproape de Washington, unde mă aflu acum cu Cristi în vizită la fata mea Catrinel şi soţul ei Kevor, clima e ceva mai blândă decât cea cu care sunt obişnuită la paralela 45, dar tot putem spune că avem parte de o zi de excepţie a lunii lui Brumărel. Căldura astrului e azi dulce, plăcută, iar razele lui îşi fac loc printre frunzele de cireş, parcă pentru a asista mai îndeaproape la un subtil joc de îndrăgostiţi: freamătă Frunza, palpită toată, ar vrea să se dăruiască, să se lase în voia simţirii, şi totuşi îşi ridică semeaţă capul, înăbuşindu-şi fiorii când un suflu delicat al Vântului încearcă s-o supună. Apoi iarăşi tresaltă abia perceptibil la atingerea-i mângâietoare.

Telefonul mă scoate din reverie. Este nepoţica mea Claire, care mă sună din Honolulu şi mă ia direct, fără multe introduceri, în stilul specific unui copil de - nu-mi vine să cred: uite că totuşi... anii au "zburat"!! - unui copil de zece ani:
- Bună, Mamina, tu ai terminat cartea despre mine? Are you done?^[1]

Îi promisesem acum vreo... să mă gândesc... acum circa patru luni - adică la vreo jumătate de an după emailul din 8 decembrie 2011 "Totul a fost OK" - că voi scrie o carte despre ea, o carte despre noi două de fapt, din anii când era micuţă de tot. Îşi exprimase dorinţa să nu fie mai prejos decât mama şi mătuşica ei, despre năzdrăvăniile cărora scrisesem două cărţi. Acum venise rândul lui Claire să-mi servească drept inspiraţie...

Nu mă aşteptam să mă tragă la răspundere după câteva luni, aşa, din senin. Nu-mi vorbise niciodată despre viitoarea noastră carte, de când îi spusesem că aveam de gând să o scriu. Chiar eram niţel dezamăgită de indiferenţa ei.

I-am răspuns, vinovată:
- Nu, nu sunt gata.
- Nu eşti? continuă interogatoriul.
- Păi, am avut atâtea de lucru, la serviciu, cu alte colaborări, cu casa, cu... şi nici nu mi s-a părut că o aştepţi.
- Ba o aştept... really! zice cu glasu-i de clopoţel.
- Am zis că va fi gata în doi ani, dau eu acum din colţ în colţ.
- Timpu' trece, Mamina, spune cu un simţ al timpului pe care nu-l are niciodată când e vorba să se pregătească dimineaţa pentru şcoală sau seara pentru culcare.
- Mai am mai mult de un an şi jumătate... n-au trecut decât patru luni.
- Biiine, aştept.

Mă cam pripisem atunci cu promisiunea. Înseamnă să fiu gata pe la mijlocul lui 2014, iar ea va face atunci 12 ani. S-ar putea să fie prea devreme pentru a afla... sau poate că nu, nu ştiu, încă nu-mi dau seama; ceea ce simt însă este că aş fi preferat să nu ştie niciodată, să trăiască tot restul vieţii în lumea ei plină de jocuri şi joacă, păpuşi, îngeri, zâne, sirene, magicieni, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, chiar dacă mai nou înlocuiţi de tot felul de "i"-uri, iPod, iPad, iPhone, de androizi şi roboţi şi, fie!, chiar de vampiri imaginari şi tot ce mai este la modă în actualul univers al unui copil născut la începutul mileniului III.
- Oricum, continuă Claire la telefon, întrerupând firul gândurilor mele, sunt foarte bucuroasă, am good news: acum o să dau proba să trec la gym la upper level. A zis my coach că sunt foaaaarte bună şi am multe şanse. O să fiu în grupă cu gimnastele cele mai cool! Curând o să ştiu if I did it, îmi explică în stilul ei specific, amestecând cuvinte româneşti cu englezeşti şi cu expresii americane, care îi sunt mai la îndemână.
- Sunt sigură, ca şi antrenorul tău, că reuşeşti.
- Ţine-mi pumnii, Mamina.


Să încerc deci să mă ţin de promisiune, deşi cred că îi voi mai cere pe parcurs să-mi acorde câte o păsuire. Privesc încă o dată pe fereastră la frumoasa zi de octombrie, îmi umplu ochii şi îmi încarc sufletul de energia soarelui ce răzbeşte printre copaci până la masa mea de lucru şi mă învăluie în lumina-i dulce.

Până acum am adunat doar materiale, le-am sistematizat şi am notat nişte idei pe hârtie. Am conturat un plan de lucru. Am creionat chiar câte un personaj, am schiţat câte un dialog, petrecut în realitate sau imaginar. Dar nu m-am aşezat efectiv la masă, în faţa hârtiilor şi a laptopului, ca să compun cu adevărat.

Ei bine, acum sunt hotărâtă s-o fac. Oricât mi-ar fi de greu, astăzi o să încerc să scriu primele file ale cărţii. Pentru început, ar trebui să mă transpun în acea zi de noiembrie 2004, cu aproape opt ani în urmă. O să mă folosesc acum - până reuşesc să reintru în acea atmosferă cu mintea mea care, uneori, a blocat cu bună-ştiinţă unele amintiri - de primul email de-atunci, scris de Daita prietenilor şi cunoştinţelor. [...]

Sună telefonul. De abia reintrasem în atmosferă. Dar mai bine aşa! Şi îmi era şi dor de un glăscior pe care nu-l mai auzisem de vreo trei-patru zile.
- Bună, Mamina, ce faci?
[...]
- Bună dimineaţa, scumpo! Ce să fac. Stau cu un copilaş în braţe.

Se lasă o clipă linişte.
- Ce copilaş?!
- O copiliţă frumoasă, cuminte şi deşteaptă care are doi ani şi jumătate.

Pauză... de gândire.
- A, m-am prins. Scrii la cartea noastră?
- Cum ai ghicit?
- Păi cine poate să fie şi frumoasă, şi cuminte, şi deşteaptă? râde Claire. That's me!
- În orice caz, văd că eşti tare "modestă".
- Ei, modistă nu prea sunt, mi-ai mai spus. Da' ai zis că mă fac eu cu timpu'.
- Modestă, scumpo, nu modistă, că nu suntem în Caragiale.
- În satu' ăla Caragiale unde m-ai dus anu' trecut?

Îi amintesc legătura dintre satul Caragiale, fostul Haimanale - unde avem nişte prieteni apropiaţi pe care-i vizităm des şi care o îndrăgesc pe Claire - şi cel mai mare dramaturg român, iar apoi îi explic diferenţa dintre modistă şi modestă. Îi spun câteva vorbe despre satira lui Caragiale (şi îi citez cuvintele despre Ziţa: "Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pansion..."), satiră la adresa adulţilor cu lipsuri hilare în cultură, nu la adresa unui copil ca ea, născut în America, dar care vorbeşte atât de fluent româneşte.
- Deci eram frumoasă şi cuminte, şi deşteaptă? trece Claire repede peste partea didactică, vrând să revină la subiectul dinainte. Şi de-aia m-ai luat în braţe?

Eu o luam în braţe în ultimul rând pentru că era frumoasă şi cuminte, şi deşteaptă, şi în primul rând pentru că era bolnăvioară şi mi se rupea sufletul, şi voiam să-i dau din puterea mea. Ce să-i răspund?
- Da, şi de-aia.
- Şi de mai ce?
- Pentru că te iubeam.
- Acum nu mă mai iubeşti?
- Ba da, şi mai mult, dar acum eşti prea departe ca să te strâng în braţe altfel decât cu puterea imaginaţiei mele.
- Atunci, haide să ne strângem în braţe, tu cu imaginaţia ta, eu cu a mea. Let's close our eyes să ne imaginăm mai bine.

Închid ochii.
- Ce plăcut e! îi spun. Acum sper că o să am mai multă energie ca să lucrez.

Pe 23 noiembrie 2004, chiar a doua zi după emailul în care mă simţisem fără vlagă şi mă descărcam verişoarei mele, i-am scris din nou lui Nicole:
Mersi pentru răspunsul prompt şi încurajări. Şi mersi că declari că mă mai suporţi.
Ştiu că e normal (ca să zicem aşa) să treacă prin ce trece, dar e dureros. Ieri zicea: "De ce e Claire bolnăvioară, Claire vrea acasă" etc... No comment.
Am avut o noapte foarte grea. Nu am forţa să intru în detalii, acum sunt(em) mai bine. La un moment dat parcă şi fantezia mea o luase razna, dar am revenit cu picioarele pe pământ. [...]

Cred că îmi amintesc de noaptea aceea sau poate de alta asemănătoare trăită puţin mai târziu. Nu au fost multe atât de teribile, spre norocul nostru. De vreo două ori a fost supusă Claire transfuziei, sângele ei necesitând-o. Este posibil să mi se suprapună imagini din nopţi diferite. Dar eu nu susţin aici că respect neapărat "adevărul istoric" şi cronologia perfectă - doar au trecut atâţia ani de atunci, ani de uitări, ani de refulări. Am alungat toate într-un colţ cât mai îndepărtat, iar acum, când m-am decis să scriu, îmi este greu să le readuc la nivelul conştiinţei.

Rămăsesem singură cu Claire, adică în acea noapte eram eu de serviciu, pentru ca Daita să se poată odihni ceva mai comod în patul de acasă, nu în cel de spital pus la dispoziţie însoţitorului copilaşului bolnav. Când ea pleca, răspunderea mă apăsa mai greu, în ciuda prezenţei infirmierelor şi a asistentelor, pe care însă le vezi mai puţin noaptea, doar când este neapărat necesar. Dar firea mea mă mai şi ajută uneori: deşi mă panichez uşor, totuşi, când este vorba să mă adun ca să rezolv ceva iminent sau grav, îmi piere orice senzaţie de slăbiciune sau stare de nesiguranţă şi acţionez. Rezolv pas cu pas, cu capul lucid, ceea ce trebuie. Apoi, când viaţa mi-o permite din nou, cad pradă emoţiei; dar nu când situaţia "arde".

Claire zăcea în "cuşca" ei, cum a numit-o Cristi mai târziu; adevărul e că aşa arăta. Patul era înalt, iar zăbrelele verticale erau foarte lungi; din partea de jos a patului venea un grilaj, de sus un alt grilaj, iar la mijloc exista un mic spaţiu orizontal gol, prin care să se poată manevra în patul bolnavului, dar pe care îl puteai regla să devină atât de mic, încât un copil să nu aibă cum să se strecoare pe acolo. Astfel, el stătea acolo în siguranţă, nu risca să plece cu fire cu tot, căci de obicei era monitorizat sau i se făceau perfuzii ori transfuzii. Claire gemea din somn sau semisomn. În încăpere se mai auzeau şi alţi copilaşi agitându-se, suspinând, plângând. Foială era permanent. În salonul mare, luminos şi curat, existau separeuri cu perdele între ele, fiecare familie avea spaţiul ei, dar de auzit se auzea tot. Dacă adultul mai reuşea să adoarmă era pentru că-l răpunea epuizarea fizică şi psihică. Şi totuşi, la noi în salon era încă bine. Pavilionul cu copiii care aveau nevoie de transplant de măduvă era, cred, într-adevăr tragic. Exact nu ştiu: acolo nu se putea intra dacă erai din afară, iar noi, slavă Domnului, eram.

Infirmierele sau nurse-le (asistentele) veneau mai rar noaptea, după cum am zis, dar o făceau totuşi periodic. Luau temperatura, tensiunea (vitals, cum se numeau - adică ceea ce este vital pentru funcţionarea organismului), verificau monitoarele, urmăreau sau schimbau i.v.-urile (tratamentul intravenos), la care erau conectaţi copiii. Temperatura lui Claire creştea văzând cu ochii şi nu reuşeau să i-o scadă nicicum. Atunci am încercat eu să iau măsuri băbeşti. I-am pus şosetuţe cu apă rece pe mâini şi pe picioare. Se încălzeau instantaneu, de parcă le-aş fi lăsat pe sobă la uscat. Le-am tot schimbat, până ce am constatat că metoda mea chiar dă rezultate: Claire frigea ceva mai puţin. Dar de gemut gemea la fel de mult. Se zvârcolea în pat, se tot trezea şi, simţind că e legată la fire şi tuburi, icnea şi plângea înăbuşit. Însă răul din ea o toropea repede şi cădea într-un somn greu şi agitat. Din când în când striga "mami, mami!", iar dacă mă vedea pe mine (nu ştiu dacă realiza cine sunt) nu se potolea, din păcate. Într-un târziu, a reuşit, mai răcorită fiind, să se calmeze. I-au terminat şi transfuzia şi perfuzia şi ce o mai fi fost pe acolo şi, nemaifiind conectată la fire şi aparate, a adormit liniştită.

Dar mie îmi era imposibil să adorm. În primul rând, pentru că voiam să fiu trează dacă fetiţa avea nevoie de mine. În al doilea rând, eram prea marcată de cele trăite. Atunci, ca să nu o iau razna, am încercat să îmi imaginez - sau poate chiar am fantazat, am halucinat de-a dreptul - că sunt cu Claire într-o lume feerică: ea sănătoasă, eu voioasă. Era un peisaj exotic, aşa cum m-a fascinat el dintotdeauna: cu culori vii de flori, atât de frumoase încât păreau... artificiale, aproape ireale, iar printre palmierii care-mi răsăreau în faţa ochilor minţii, se strecurau şi foioase şi conifere "neaoş româneşti", de pe plaiul mioritic: un relief ondulat, în care văile, dealurile şi munţii alternau. Mai apăreau şi nişte sclipiri în reveriile mele: câteva imagini fugitive... apa mării şi soarele reflectându-se jucăuş în ea. Am reuşit astfel să evadez pentru câteva clipe din apăsătoarea şi sufocanta atmosferă a camerei de spital şi să colind sub cerul liber, cu Claire de mână, lăsându-ne în voia adierii uşoare de vânt, care-i pătrundea prin împletitura cozilor ei lungi-lungi, de codană-cosânzeană...

... Dar visele şi visurile şi visările devin uneori realitate: iată-ne pe amândouă în carne şi oase, câţiva ani buni (folosesc expresia şi la propriu, nu doar la figurat) mai târziu, pe insula tropicală Oahu din Hawaii, ajungând, conduse de Cristi cu maşina, la Valley of the Temples, un parc memorial absolut... memorabil, o adevărată bijuterie ascunsă vederii generale. Drumul spre impresionantul Byodo-In Temple, cu maiestuosul Buddha de aur, cel mai mare Buddha sculptat în afara graniţelor japoneze, este străjuit de falnici palmieri exotici, în stânga şi în dreapta se ondulează pajişti cu o iarbă de un verde crud, bacovian şi, pe-alocuri, cu flori în culori vii, iar în fundal se profilează conturul munţilor Ko'olau unde nu lipsesc coniferele, "ca la noi acasă". Exact îngemănarea pe care o plămădiseră fantasmele mele cu ani în urmă!!! Şi iată-mă apoi, după ce cobor din maşină, de mâna nepoatei mele al cărei păr, de astă-dată lăsat plete pe spate, chiar flutură în vânt, iată-mă deci colindând cu ea sub cerul liber, în lumea reală, şi nu cea imaginară.

Ne place să batem în clopotul imens de metal, aşa-numitul "bon-sho", înalt de cinci picioare şi cântărind trei tone. Sunetu-i profund umple deodată atmosfera paşnică a locului, atunci când îl atingem cu buşteanul lung şi gros, "shu-moku", pe care îl tragem cu greu de nişte sfori, iar apoi îi dăm drumul pe clopot. O facem ca să ne anunţăm venirea, nu-i aşa? Dar nu numai de aceea. Se spune că, dacă baţi clopotul sacru înainte de a păşi în templu, mintea îţi va fi purificată de spirite rele şi ispite. Îţi va aduce fericire, binecuvântare şi o viaţă lungă.

După ce intrăm în templu şi ne oprim în faţa monumentalului Buddha, mergem să cumpărăm nişte hrană pentru peşti şi apoi înconjurăm lacul plin de peşti decorativi, intens-portocalii sau galbeni ca lămâia. Profită de pe urma hranei destinate lor şi cele două lebede negre care plutesc cu graţie sau se decid să iasă pe mal, acolo unde se adună degrabă şi păsărelele când văd că e rost de ciugulit.

Avem noi aici locşorul nostru, ca un mic luminiş într-o pădure din Bucegi, împresurat de copaci, arbuşti, ferigi; iar în fundal - susurul unui pârâiaş care formează o cascadă mică şi apoi un eleşteu miniatural, comunicând de fapt cu cel mare, dar aparent separat de el, în care înoată câţiva peştişori japonezi galben-portocalii, printre alţii albi, verzulii, albaştri sau în culori mai terne. Acolo, în luminiş, ne e drag să ne întindem pe o păturică şi să visăm: "Mamina, vreau să mai vin aici cu tine şi cu Kiki [aşa îi zice ea lui Cristi]: el să asculte muzică, tu să scrii poveşti, eu să citesc romane. E locul perfect." Da, este: pentru că uneori fantezista, imaginara, irealizabila utopie devine o realitate imediată, tangibilă. Ca în cazul nostru. Cu ajutorul speranţei. Cu ajutorul iubirii. Cu ajutorul luptei. Cu ajutorul rugăciunilor înălţate de noi şi de cei din jur. Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Valley of the Temples este un loc sfânt: se îmbină aici nu doar mai multe tipuri de floră şi faună, ci şi mai multe religii. Cum să nu-l fi ales atâţia oameni ca loc de odihnă pentru cei dragi. Dar este şi un loc în care viaţa pulsează din plin: zilnic este vizitat de sute de turişti, care caută aici atât frumuseţea naturii, cât şi pe cea a realizărilor minţii şi mâinilor omului, caută atât forfota, cât şi reculegerea.

Şi, pentru ca povestea să se rotunjească şi cercul să se închidă, ne îndreptăm de acolo spre coasta de nord a insulei. Pe acel drum pitoresc, în care curând zărim oceanul, mi se întregeşte imaginea din fantasmele avute de mine în acea noapte de spital, căci apar pe dreapta şi scânteierile soarelui oglindit în apa azurie, sclipind-clipind, trimiţându-ne ocheade vesele.
Cât de frumoasă poate să fie viaţa!...

... Claire a reuşit să doarmă câteva ore în patul-"cuşcă" şi cred că, la un moment dat, visările mele cu ochii deschişi m-au trădat totuşi şi chiar am aţipit. M-am trezit, vinovată, m-am apropiat de ea şi am găsit o geană care-i căzuse. O, Doamne! mi-am spus, oare or să-i cadă şi genele? M-am adresat asistentei care intrase:
- Do you think she will lose her eyelashes, too? Look at them.
- Yes, I've already noticed them. They're huge, they're gorgeous.^[2]

Mi-a explicat apoi că unor copii le cad genele şi sprâncenele iar altora nu. Sunt mai rezistente la chimioterapie decât părul. Că o geană căzută nu înseamnă încă, desigur, nimic.

După plecarea asistentei, am luat o bucăţică de scotch, am tăiat-o în două, am cules geana de pe pernă şi am pus-o între cele două jumătăţi lipicioase. Ca să o am amintire. Oare dacă le-ar pierde i-ar creşte la fel de lungi după aceea?

Însă nu i-au căzut: şi-a păstrat pe tot parcursul tratamentului genele stufoase şi întoarse, de parcă ar fi fost date cu rimel, şi sprâncenele bine conturate şi frumos arcuite.

Părul, desigur, i-a căzut, adică ce-i mai rămăsese după ce a fost tunsă în spital. Dar, deşi ceea ce spun pare greu de crezut, lipsa părului - timp de câteva luni - i-a pus şi mai puternic în evidenţă forma perfectă a căpşorului. Ca să nu mai vorbesc de inocenţa şi puritatea chipului...

Pe 25 noiembrie i-am scris lui Nicole:
A avut loc a doua procedură în sala de operaţie, care a decurs foarte bine. Adică: fiind sub anestezie generală, i se face puncţie lombară, iar tratamentul e efectuat direct prin măduvă. Mai avem de trecut patru în următoarele săptămâni, adică: una în a 28-a zi şi trei în următoarele două săptămâni în care sper că ne vom afla deja acasă. Apoi ritmul acesta ameţitor se încetineşte: vor mai fi "doar" o dată la 9, şi pe urmă, dacă am înţeles bine, la 18 săptămâni. [...]

Ce frumos este acest loc de joacă! Spaţios, sclipind de curăţenie, plin de jucării şi jocuri! O adevărată încântare pentru ochii părinţilor sau ai bunicilor, un adevărat rai pentru copii. Oricând avem un minuţel la dispoziţie, ne refugiem aici, mergând pe "trotinetă" sau pe jos. Uneori încercăm diversele pălăriuţe nostime care ne stau la dispoziţie în dulăpioare şi ne admirăm în oglinjoarele care nici nu se sparg, nici nu ne pot tăia, nefiind din sticlă.

Claire s-a împrietenit cu un băieţel care are un perişor cu totul deosebit, parcă ar fi o aură de sfânt în jurul capului său: e foarte blond, iar firele sunt extrem de subţiri, sunt aproape străvezii. Când stă cu capul în lumină, chiar străluceşte de parcă ar fi poposit în el nişte raze zglobii de soare. Cu el se joacă Claire frumos, poate pentru că băieţelul are o fire foarte blândă, căci altminteri la vârsta asta copilaşii încă nu ştiu să se joace împreună, ci doar individual.

Cine ar zice că acest minunat loc de joacă este închis în cadrul secţiei de oncologie pediatrică! Ştim noi oare la câte drame asistă jucăriile de aici?! Am aflat de pildă că perişorul atât de angelic şi de fragil al băieţelului este ceea ce a început să îi crească după ce citostaticele îl lăsaseră chel, ca pe toţi copiii de aici. Firele de păr se vor îngroşa cu timpul, căpătând un aspect sănătos, iar apariţia pufuleţului denotă că este mai avansat în tratament decât Claire.

Claire îi oferă o cană cu ceai fictiv, pe care l-a pregătit în bucătărioara de joacă, utilată cu tot ce îi trebuie unei mici gospodine. Băiatul, puţin mai mare decât ea, îi mulţumeşte frumos şi se face că bea din căniţă. Claire execută un fel de reverenţă, aşa cum a văzut la televizor. O fetiţă cheală şi un băieţel cu păr straniu s-au reunit pentru câteva momente într-un joc care îi face fericiţi, iar pe noi, cei mari, mai puţin trişti. Curând, aceşti doi îngeraşi îşi vor relua locul în patul cu zăbrele în care se întâmplă de atâtea ori să zacă, atunci când boala sau tratamentul ei, sau amândouă împreună reuşesc să le taie aripioarele.

Uneori, în timp ce stau să-i veghez somnul, reuşesc să lucrez chiar şi în spital pentru editură, şi anume să redactez, căci a traduce implică PC-ul, deci prezenţa mea acasă. Confrunt şi stilizez acum textul în română, predat Editurii Trei de traducători puţin înainte să plec, al volumului Studii despre isterie, intitulat după celebra scriere cu acest nume, care a marcat începuturile psihanalizei. În acele studii, aparţinându-le lui Freud şi Breuer, este prezentat cazul pacientei lui Breuer, Anna O. - pseudonimul unei austriece de origine evreiască, o personalitate în lupta pentru drepturile femeilor -, îmbolnăvită de isterie şi vindecată ulterior. Nu voi intra aici în detalii, vreau doar să spun că Anna O. s-a îmbolnăvit îngrijindu-şi tatăl, care era într-o stare foarte gravă, şi suferind la căpătâiul lui. După ce i-am aflat istoricul bolii, am stat cu teama în suflet să nu mi se întâmple şi mie la fel: ce s-ar face Daita cu o povară în plus în loc de un ajutor în mine? În fine, se pare că mai rău decât eram înainte nu am devenit, aşa că de această posibilă problemă deocamdată mi-am scăpat familia. Fac şi eu haz de necaz.
[...]

Pe 21 decembrie [2006; deci după doi ani şi o lună, n.a.], eu lui Nicole:
Rezultatele preliminare ale biopsiei nu arată niciun semn de leucemie.
Sperăm să căpătăm rezultatul final până la Crăciun.

Aşa a comunicat Claire (sau, mai corect, aşa ne-am folosit noi iar de "condeiul ei") rezultatul final din 28 decembrie 2006:
Dragii mei,
Blood tests: negative.
Doctors said: You're clean... No more drugs.
Voi ce părere aveţi: Aşa i se vorbeşte oare unui copil de patru ani şi jumătate?! Despre drugs?
Probabil că totuşi da, pentru că îi văd pe ai mei tare bucuroşi.
Acest copil de patru ani şi jumătate vreau să redevin în fine acum, după doi ani, aşa că gata cu maturizarea mea prematură. Deci nu o să mai fiu în stare nici să vă scriu scrisori, cum de fapt nu poate niciun copilaş de vârsta mea, în afara celor către Moş Crăciun.
Aşa că de acum încolo corespondaţi iarăşi cu Mami şi Mamina.
Până atunci însă, cum vine anul nou 2007, vă doresc ca el să vă aducă numai bucurii,
Claire

[...]
De la Mirjam [dr. Mirjam Bercovici-Korber, specialist hematolog şi cardiolog şi scriitoare, n.a.], o concluzie bine-venită din propria ei experienţă de medic:
Din toată inima vă felicit pentru rezultatele minunate şi vă doresc să nu mai ştiţi de boală. În ceea ce priveşte maturizarea prematură a copilului, să nu vă faceţi nicio grijă. Totul se va scufunda într-un trecut de care va încerca să nu-şi mai amintească.