Domnul March

Geraldine Brooks s-a născut în anul 1955 la Sydney, în Australia. A absolvit Universitatea din Sydney, şi a lucrat o vreme ca reporter, după care şi-a continuat studiile în Statele Unite ale Americii, cu un masterat în jurnalism la Universitatea Columbia, pe care l-a absolvit în 1983. În calitate de corespondentă a publicaţiei The Wall Street Journal, Geraldine Brooks a scris despre crizele din Orientul M?lociu, Africa şi Balcani.

Împreună cu soţul ei, Tony Horwitz, cunoscut ziarist şi scriitor american, a primit în 1990 Premiul Hal Boyle pentru cea mai bună corespondenţă din străinătate, fiind astfel încununate relatările lor din zona de conflict a Golfului Persic.

În domeniul beletristic a debutat în 2001, cu romanul Year of Wonders, devenit imediat bestseller internaţional. În 2005 a publicat March (Domnul March) - inspirat de Micuţele doamne, de Louisa May Alcott - pentru care a primit, un an mai târziu, Premiul Pulitzer. People of the Book, apărut în 2008 şi publicat şi în limba română sub titlul Oamenii cărţii de Editura Leda în 2009, a fost distins, la rândul lui, cu mai multe premii literare. În 2011 a urmat un alt roman de succes Caleb's Crossing.

Împreună cu soţul său şi cei doi fi i ai lor - Nathaniel şi Bizuayehu -, locuieşte în Martha's Vineyard, Massachusetts, sau în celălalt cămin al lor, aflat în Sydney, Australia.

*
Misterul vieţii unui celebru personaj absent, sau peregrinările Domnului March departe de Micuţele Doamne

21 octombrie 1861. March, un preot militar, tocmai a supravieţuit unei întâlniri cu moartea, în timp ce unitatea sa traversa râul Potomac şi a trecut prin scurta, dar îngrozitoarea bătălie de la Ball's Bluff. Când însă îi scrie soţiei sale, el nu vorbeşte despre moartea şi distrugerea din jurul său, ci despre norii ce împodobesc cerul, despre dorul său de casă şi despre cele patru frumoase fiice ale sale. "N-am promis niciodată că voi scrie adevărul", îşi linişteşte el conştiinţa.

Ajuns întâmplător pe moşia Clement, un loc minunat pe care îl cunoştea din tinereţe, descoperă că tot ceea ce fusese cândva frumos este acum pârjolit de război. Idealurile sale se prăbuşesc, dar March nu are de ales, trebuie să meargă înainte. Va înfrunta multe alte pericole, iar viaţa îi va fi pusă de nenumărate ori în primejdii de moarte... Va supravieţui groaznicelor încercări ale războiului, reuşind să se întoarcă la soţia sa şi la cele patru fiice ale lor?

Domnul March este nimeni altul decât faimosul personaj absent din clasicul roman american Micuţele doamne, de Louisa May Alcott. Inspirată de această carte a copilăriei, Geraldine Brooks scrie povestea unui bărbat care pleacă la război, lăsându-şi soţia şi fiicele să facă faţă singure vremurilor grele. De la vibrantul New England şi până la Sudul atât de fascinant înainte de război, March adaugă trăirile adulţilor la cele optimiste ale copiilor din romanul Louisei May Alcott.

O scriitură profundă, o poveste în totalitate originală, bogată în detalii din alte timpuri, March îi asigură lui Geraldine Brooks un loc printre marii autori de ficţiune istorică.

"Documentat cu o acribie istorică remarcabilă, Domnul March urmăreşte cu fidelitate spiritul originalului lui Alcott.... el îmbogăţeşte mai degrabă decât subsumează opera geamănă scrisă în 1868. Louisa May Alcott ar fi foarte fericită." (The Economist)
"Despre dragoste şi căsătorie, şi sacrificiile pe care le presupun acestea, despre puterea războiului asupra minţii şi inimii unui personaj memorabil!" (Sue Monk Kidd)
"Brooks reuşeşte să zugrăvească nişte imagini obsesive ale Sudului distrus de război, şi mai ales ale plantaţiilor eliberate. Intensitatea scriiturii - ca rezultat al locului şi timpului acţiunii, dar şi al consecvenţei pe care o dovedeşte personajul principal în lupta sa de a deveni bărbatul care crede el că trebuie să fie - face din romanul Domnul March o lectură captivantă." (The Denver Post)
"Plină de inspiraţie... o poveste tulburătoare, profund emoţionantă, spusă cu empatie şi talent, cu o imaginaţie demnă de un poet." (The Cleveland Plain Dealer)
"O poveste fermecător construită, redată cu migală, despre războiul care spulberă idealuri, pune la îndoială certitudini morale, strecurând experienţe amare şi amintiri cumplite între soţ şi soţie." (Los Angeles Times Book Review)


Mai fusesem acolo într-o dimineaţă de primăvară, când ceaţa era atât de deasă pe râu, încât părea că baierele cerului şi-au deşertat toţi norii lăptoşi în vale. Aveam optsprezece ani şi bătusem cu piciorul, cu popasuri, tot drumul de la portul Norfolk. Eram zvelt şi puternic, cu părul decolorat de soare, aproape alb, aşa cum ieşea de sub borurile pălăriei mele de pai.

Exista pe-atunci un mic feribot, care, la cerere, oprea la un debarcader din capătul de nord al insulei. Coborâsem acolo dintr-un capriciu şi am străbătut pe jos cei aproape doi kilometri până la casă, fluierând cântecul pe care-l auzisem de la barcagiul care mă trecuse râul. Cornii albi erau înfloriţi de-a lungul aleii, iar aerul părea vâscos şi avea gust de miere, atât de diferit de miasma de noroi a unei dimineţi friguroase de mai, pe Spindle Hill! Aveam două cufere grele, legate de prăjina pe care o duceam pe umăr, astfel că eram lipsit de apărare atunci când doi dogi englezi s-au repezit la mine lătrând, făcând să salte pietrele sub labele lor groase şi iuţi. Era, aţi putea spune, o întâmpinare obişnuită pentru un vânzător ambulant din Connecticut, reputaţia noastră nefiind una dintre cele mai strălucite. Prea mulţi dintre noi, în goana după câştig, dăduseră cinstea pe viclenie, bunacuviinţa pe grosolănie.

Eu însă ştiam să mă port cu câinii: acasă aveam un collie care făcea cât un om când era vorba de adunat oile. Mai învăţasem însă şi alte lucruri în călătoria mea la nord de Norfolk, cel mai folositor fiind acela că, atunci când un cerber vine spre tine lătrând şi mârâind, să-l chemi la tine cu glas vesel. Nouă câini din zece vor răspunde la frică cu agresiune şi la prietenie cu veselie. Până am ajuns la casa cea mare, cele două bestii se zbenguiau pe lângă mine, frecându-şi boturile umede de coapsele mele.

O tânără servitoare stătea în capul scărilor, părând surprinsă şi poate puţin iritată de ce vedea. A fluierat ascuţit, iar urechile câinilor s-au pleoştit, în timp ce patrupedele se îndepărtau.
- Câinii-ăştia doi ar face mai bine să rupă fiecare câte o bucată din şuncile tale înainte să apuci să ajungi la jumătatea aleii, decât să se linguşească aşa.

Vocea ei era neaşteptată: rafinată şi răsunătoare, ca un clopot. Stătea cu mâinile în şolduri, mâinile ei cu degete lungi, de un maroniu întunecat deasupra şi rozalii dedesubt - contrast ce încă mă nedumerea - sprijinindu-se pe betelia fustei apretate, cu dungi cenuşii şi crem, pe care o purta cu un corsaj imaculat, fără decolteu. Pe cap avea înnodată o eşarfă vopsită în culoarea sfeclei, care producea un efect superb împreună cu sprâncenele-i arămii.

Înfăţişarea ei era un semn bun: o casă care îşi ţine sclavii atât de îngrijiţi era, probabil, una darnică.

În timp ce cobora treptele spre mine, mi-am lăsat jos cuferele de tinichea, mi-am scos pălăria şi am arborat ceea ce speram eu că e cel mai plăcut zâmbet al meu. Manierele sunt preţuite în Sud; întâlnisem chiar şi muncitori cu ziua, pe jumătate dezbrăcaţi şi cu picioarele goale, care se purtau cu mai multă graţie decât un locuitor cu educaţie medie din Noua Anglie. Învăţasem, de asemenea, că a-i câştiga de partea ta pe servitorii cu poziţii mai importante în casă e prima ţintă a unui gentleman care bate drumurile cu scopul de a vinde. Ei erau, până la urmă, cei care prezentau cererea de a fi primit de stăpân - sau, lucru mai de interes pentru mine, de stăpână - şi puteau face asta în moduri mai mult sau mai puţin utile.

Deoarece de la talpa încălţării şi până la creştet am mai mult de un metru optzeci, să privesc o femeie drept în ochi nu e ceva obişnuit. În acea zi însă, ochii mei albastru-deschis au privit adânc în ochii ei întunecaţi, în care licărea un uşor amuzament. Chiar şi acum îmi amintesc că eu am fost cel care şi-a ferit privirea.
- Crezi că poţi să mă vrăjeşti şi pe mine, aşa cum i-ai vrăjit pe câini, a spus ea, cu vocea ei limpede. Yankeu, nu-i aşa? Din Connecticut? Şi-a ridicat brusc bărbia şi a plescăit uşor. Şi ultimul vânzător ambulant care a trecut pe-aici era tot din Connecticut. I-a vândut bucătăresei un borcan de nucşoare din lemn.
- Ce ruşine! am zis, şi chiar credeam ce spun, deşi văzusem o mulţime de falsuri asemănătoare, măsluiri ale competitorilor mei, în orele de trândăveală din jurul focului.
- Nu cred că cineva din casă ar fi interesată să-ţi vadă mărunţişurile, dar ar fi o neglijenţă din partea noastră să nu-ţi oferim o băutură rece într-o dimineaţă călduroasă cum este asta.

Ia te uită, mi-am zis. O sclavă neagră, poate nici măcar de aceeaşi vârstă cu mine, dar cu un fel de a se adresa de care nu s-ar ruşina nici un mare lord. Nimeni dintre cei pe care îi ştiam acasă nu vorbea astfel, nici măcar pastorul.

Spindle Hill, aflat la vreo trei sute de metri înălţime, cu un singur drum îngust care duce spre el, era un loc izolat, unde oamenii vorbeau un grai rudimentar, pe care nici măcar locuitorii din Hartford, la nici treizeci de kilometri distanţă, nu-l puteau înţelege cu uşurinţă. Acasă, eram mai degrabă un tăntălău leneş decât un pierde-vară prostănac.

Pluralul de la "casă", în cătunul nostru cu puţini locuitori, era "căşi" iar tata, când dorea să sublinieze ceva, îşi încheia declaraţia cu "zău". Nici măcar un secol nu mă despărţea de străbunii care desţeleniseră câmpurile, scoţându-le din sălbăticia de pini, pietre şi stejari; casa noastră, construită de tata într-un luminiş, apărut în urma focului pus de indienii vânători de căprioare, are doar trei camere, din scânduri nevopsite, care deja încep să se năruie. Nădăjduiam să-l pot ajuta pe tata să găsească banii pentru a ridica o altă casă, şi o vreme aşteptasem cu nerăbdare ziua în care mă voi întoarce cu câştigul adunat de pe urma comerţului meu. Undeva, pe lângă York sau James, încetasem însă să mai tânjesc după acea zi. Acum, spre ruşinea mea, mă trezeam privind la nevestele plantatorilor lâncezind în mătăsuri, şi roşind la amintirea mamei mele, istovită de muncă, cu pipa ei de lut cocoţată pe bărbia pe care se zbârleau fire rătăcite de păr, cu mâinile mereu prinse cu treburi, din clipa în care atingeau ugerul vacii, în lumina de dinainte de ivirea zorilor, şi până când lăsa jos suveica de la războiul de ţesut, seara târziu.
- V-aş fi foarte recunoscător pentr-o asemenea bunătate, am răspuns eu, gândindu-mă că partea bună în a te afla mereu în preajma unor oameni cu maniere nobile e inevitabila elevare a celor proprii.

Tânăra femeie m-a condus spre o latură a casei cu pereţi de piatră, apoi printr-o poartă joasă, până la grădina bine rânduită din faţa bucătăriei, unde vârfurile purpurii ale sparanghelului stăteau drepte ca nişte santinele, iar straturile joase de căpşuni erau grele de fructele încă verzi. Aici se vor ghiftui cu căpşuni înainte ca la mine acasă să se dezgheţe pământul. Am urmat-o, uitându-mă la felul în care mergea: perfect dreaptă şi totuşi perfect relaxată.

În bucătărie, îmbietoarele miresme de dimineaţă, de turte de mălai prăjite, de cafea bună şi aromată, mi-au făcut stomacul să se strângă de poftă.
- Ce-mi aduseşi aci, Grace? a întrebat bucătăreasa, o femeie cu şolduri largi şi o faţă lată ce strălucea de sudoare.

Foamea mea trebuie să fi fost destul de evidentă pentru că, fără să mai întrebe, bucătăreasa mi-a pus în faţă o farfurie de tinichea cu turte de mălai, în timp ce mă mustra, turuind despre şiretlicurile celor de teapa mea şi despre cum nu-i are la inimă pe cei care o trag pe sfoară.

Încuviinţam, dând viguros din cap, în timp ce duceam cu lingura mâncarea la gură.
- N-o să găsiţi niciun fel de nucşoare în cufărul meu, doamnă, am spus. Doar o mulţime de lucruri folositoare şi drăgălaşe, tocmai potrivite pentru bunăstarea trupului şi a minţii.
- Chiar aşa? m-a întrebat ea, şi gura largă i s-a contorsionat, într-o încercare exagerată de a arăta ameninţătoare.

Mai bine arată-i lui Annie mărunţişurile alea, yankeule, şi fă-o iute, că n-am vreme de tăiat frunză la câini.

Când pornisem întâia dată din Norfolk, fusesem mândru de cuferele mele frumos lăcuite, de locaşurile şi rafturile din interiorul lor şi de legăturile iscusite menite să ţină lucrurile la un loc. Conţinutul îl alesesem chiar eu, cu mare grijă, şi credeam atunci că marfa mea era foarte bună.

Investisem mult în mărfuri, care ar fi trebuit să trezească interesul femeilor - căci mă simt mai în largul meu în compania lor decât în prezenţa acelora de-acelaşi sex cu mine. Aveam piepteni din carapace de ţestoasă, despre care negustorul meu m-a asigurat că sunt foarte la modă; bijuterii şi amulete, granate şi perle, catarame pentru săculeţi de mână şi hârtii de făcut bujori în obraz; esenţe, uleiuri, săpunuri fine şi pomezi; degetare de argint şi ochelari din aur şi argint în cutiuţe de şagrin; fire de mătase şi de bumbac, aţe şi nasturi, dar şi ace cu urechi din aur şi argint; penare, cuţite pentru hârtie, foarfeci (de la Roger, după recomandarea negustorului meu), cărţi de joc şi sigilii pentru scrisori; evantaie şi coarde de vioară; şi multe cuburi colorate şi puzzle-uri pentru copii. Pe fundul fiecărui cufăr aveam cărţi. Pe acestea nu le luasem de la negustorul din Norfolk, ci le căpătam la schimb în călătoriile mele, de oriunde puteam. Le devoram şi le luam în stăpânire conţinutul, înainte de a le da mai departe altcuiva, la schimb.

Eram, după cum am spus, mândru de lucrurile acestea când pornisem la drum, cu multe luni în urmă, dar acum ştiam că o mare parte din ce aveam erau lucruri fără valoare. Învăţasem asta treptat, căci nevestele plantatorilor îşi exprimaseră entuziasmul cu gentileţe, scoţând exclamaţii în faţa bijuteriilor, însă cumpăraseră doar mărunţişuri folositoare precum jurubiţe de mătase sau jocuri pentru copii. Nu cuvintele lor, ci ochii mei m-au învăţat neajunsurile mărfurilor mele, pentru că multe dintre casele în care fusesem primit erau temple ale eleganţei, unde chiar şi un lucru atât de mărunt precum o solniţă era opera unui artist renascentist din Florenţa sau Bruges. Iar bijuteriile! De la lustrul perlelor care se încolăceau în jurul gâturilor zvelte, fără piei atârnând, şi de la gemele strălucitoare prinse în străvechi bijuterii de familie, am învăţat curând să văd jalnicele mele imitaţii drept ceea ce erau de fapt.

Cu cărţile era însă altă poveste. De ele, cel puţin, nu trebuia să mă simt ruşinat. Îmi amintesc cu de-amănuntul ce aveam la mine în acea zi, pentru că acele obiecte s-au dovedit a fi deopotrivă mijloacele ce mi-au asigurat un loc în acea frumoasă casă, dar şi cauza plecării mele grăbite. Aveam cărţile mele preferate, precum Calea pelerinului, dar şi noi achiziţii cum ar fi poeziile şi prefeţele lui Wordsworth, ediţia Marsh a cărţii Sprijin pentru reflecţie a lui Coleridge, Viaţa şi scrisorile lui Cowper, Fiziognomia lui Lavater, Rasselas a lui Johnson, Vicarul din Wakefield a lui Goldsmith şi Eseu asupra intelectului uman a lui John Locke. Pentru copii aveam Abecedarul american al lui Noah Webster şi cărţi frumos ilustrate, cu fabule moralizatoare precum Vulpea şi strugurii şi povestea lăptăresei care a vărsat laptele.

Când a zărit cărţile, sclava înaltă, pe nume Grace, s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu doresc un ulcior cu apă caldă, pentru a-mi face toaleta, înainte de a mă conduce în camera stăpânului. Mă bărbierisem lângă râu în acea dimineaţă, înainte să-l trec, dar eram bucuros că aveam ocazia să mă spăl cu apă caldă. Când Grace s-a înapoiat, mi-a spus că stăpânul mă roagă să aduc doar cărţile şi să las restul. M-a condus prin coridorul îngust care lega bucătăria, camera pentru încălzit şi cămara, de întinderea răcoroasă a restului casei. Casa nu era nemaipomenit de mare, nici pe departe cea mai falnică în care fusesem vreodată - unele conace, de pe plantaţiile aflate de-a lungul râului James, semănau mai mult cu nişte palate -, însă era perfect proporţionată şi rafinat decorată. Pereţii albi se înălţau spre tavanele înalte, acoperite cu înflorituri elaborate şi rozete din ghips. Covoarele turceşti, în culori vii, încălzeau întunecatele podele de lemn. În mijlocul casei, o scară în spirală, decorată cu frunze de acant, pornea în sus din holul oval de la intrare. Grace a făcut un gest, cu mâna ei cu degete lungi - avea mâini ce nu păreau obişnuite cu munca grea, am observat eu - indicându-mi să mă aşez pe banca de marmură ce urma curbura peretelui dinspre sud, opusă uşii şagrinate, flancată de statuile de marmură ale lui Apollo şi Daphne şi Prometeu încătuşat.
- Aici e biblioteca stăpânului meu. Va veni de îndată, a spus Grace, îndepărtându-se în grabă spre îndatoririle ei.

Masiva intrare principală a casei era în dreapta mea, cu uşa lată înconjurată de luminile reflectate de sticla faţetată, iar eu stăteam acolo privind cum lumina soarelui dimineţii se răsfrânge în mici curcubeie. Deoarece privisem prea mult spre lumină, nu l-am văzut bine când a deschis, în cele din urmă, uşa bibliotecii, pentru că stătea în umbra ei.

Impresia a fost aceea de statură înaltă, de ţinută dreaptă şi voce moale.
- Bună ziua, domnule. Fii bun şi intră.

Am intrat, m-am oprit şi m-am învârtit ca şi cum aş fi fost un titirez. Era o încăpere de două ori mai înaltă decât o cameră obişnuită, cu o galerie îngustă pe mijloc. Cărţile acopereau fiecare centimetru din ea. Un birou frumos, mare şi simplu, din lemn de trandafir, se afla în mijloc.
- Augustus Clement, a spus el, întinzând mâna.

Am mutat cărţile pe braţul stâng îndoit şi i-am strâns mâna absent, căci eram copleşit de magnitudinea colecţiei lui.
- Mereu mi-am imaginat paradisul ca fiind ceva asemănător cu o bibliotecă. Acum ştiu cum arată. Abia dacă mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu voce tare, când domnul Clement a râs şi m-a bătut pe umăr.
- Mai primim aici din cei ca dumneata, sau cel puţin primeam, înainte ca fiica mea să se mărite. Cred că s-a dus vorba cum că ea ar fi - cum îi spuneţi voi? O ţintă? O pradă uşoară? În orice caz, a cumpărat o mulţime de fleacuri de la tovarăşii dumitale, de-a lungul anilor. Cred că pur şi simplu îi plăcea să stea de vorbă cu bărbaţi tineri. Însă n-am întâlnit până acum nici unul de acest fel, care să fie interesat de cărţi. Pune-le, te rog, aici.

Le-am lăsat pe biroul din lemn de trandafir, iar el s-a uitat în treacăt la ele. Acum, că văzusem ce bibliotecă mare avea, mă îndoiam că o să găsească ceva care să-i stârnească interesul. Fiziognomia lui Lavater i-a atras însă atenţia.
- Ediţia asta e mai recentă decât a mea; sunt curios să-i văd completările. Spune-i lui Grace cât vrei pe ea şi va avea grijă să fii plătit.
- Domnule, nu vând cărţile.
- Chiar?
- Le dau la schimb - dau o carte pe alta, ştiţi. Astfel, am mereu ceva nou de citit în călătoriile mele.
- Aşa, deci! Excelentă idee, a spus el. Deşi nu e nici pe departe un mijloc prin care să faci profit.
- Mă interesează banii, desigur, domnule, căci un tânăr în situaţia mea e nevoit să fie interesat. Dar cred că nu veţi gândi că sunt iresponsabil dacă vă voi spune că sunt mai interesat în a aduna bogăţii ale minţii.
- Frumos spus, tinere domn... March, ai spus? Ei bine, se întâmplă să am nişte treburi în altă parte astăzi, aşa că ce-ar fi să te foloseşti în voie de biblioteca mea? Acordă-ne favoarea de a cina cu noi şi atunci îmi vei putea spune ce carte ţi-ai dori la schimb pentru Lavater.
- Domnule, n-aş putea să vă impun...
- Domnule March, mi-ai face o deosebită favoare.

Gospodăria mea s-a împuţinat zilele astea. Fiul meu este plecat cu administratorul, cu treburi. Singurătatea nu e prietenă bună cu ştiinţa. Cu siguranţă, ştii că noi aici, în Sud, suferim de o oarecare subnutriţie a minţii: preţuim arta conversaţiei mai mult decât demersurile literare, astfel că, atunci când ne întâlnim o facem numai pentru politeţuri şi petreceri de plăcere. Sunt multe de spus în favoarea stilului nostru agrar de viaţă. Uneori, invidiez însă oraşele voastre agitate din Nord, unde oameni de geniu roiesc laolaltă precum albinele, producând astfel mierea desăvârşirii intelectuale. Aş dori să discut cu dumneata despre cărţi; fii atât de bun şi acordă-mi o seară.
- Domnule Clement, ar fi cea mai mare plăcere pentru mine.
- Foarte bine, atunci. Aştept cu nerăbdare. S-a oprit la uşă şi s-a întors. Grace mi-a spus că ai nişte lucruri şi pentru copii. Orice obiect ar fi, cărţi cu poze sau jocuri pentru cei care nu ştiu să citească, am să le cumpăr, cadouri pentru mititeii sclavilor, ştii. Spune-i lui Grace cât crezi că fac.

Îmi dau seama că pofta e printre cele mai importante păcate aducătoare de moarte. Şi totuşi poftă - gât uscat, obraji îmbujoraţi, apetit răvăşitor - este singurul cuvânt potrivit pentru a descrie senzaţia pe care am avut-o în acea dimineaţă, în timp ce uşa pictată se închidea, iar eu am rămas singur, liber să mă înfrupt din toate acele cărţi. Până spre după-amiază, eram gata să-l iubesc pe domnul Clement. Pentru că a cunoaşte biblioteca unui om înseamnă, într-o oarecare măsură, a-i cunoaşte mintea. Iar această minte era nobilă în ţelurile sale, vastă în interese şi selectivă în gusturi.

Grace bătuse la uşă, la un moment dat, aducându-mi o gustare rece pe tavă, însă chiar dacă n-ar fi fost carne, tot nu m-aş fi oprit să mănânc. Nu voiam să risipesc nici măcar o clipă din timpul pe care-l aveam la dispoziţie ca să răsfoiesc aceste cărţi. Cu vreo oră înainte de vremea cinei, ea a revenit, şi-a exprimat dezaprobarea văzând mâncarea neatinsă şi s-a oferit să mă conducă în camera mea - urma să folosesc căsuţa administratorului care lipsea.

Acolo am căutat să mă fac prezentabil cu ceea ce îmi punea la dispoziţie garderoba mea cât se poate de drastic limitată. Nu era prima dată, de când plecasem la drum, când mă simţeam ruşinat că trebuie să mă prezint la o masă de oameni aleşi îmbrăcat într-un costum de pânză de in cules de pe câmpul nostru, tors şi cusut de mama. Am hotărât că o să aloc nişte bani din profitul meu pentru un costum decent, de la un croitor din New York, când o să mă întorc în Nord.

Când m-am înfăţişat în salon, domnul Clement se afla deja acolo. Era singur. Nădăjduisem s-o cunosc pe stăpâna casei. Pe faţa mea trebuie să se fi văzut surpriza.
- Doamna Clement îţi urează bun venit şi îţi trimite scuzele ei. Nu se simte bine, domnule March, nu va cina jos cu noi. Totuşi, a spus că şi-ar dori foarte mult să te cunoască mâine, dacă vei fi amabil s-o vizitezi. Ar dori să audă impresiile pe care ţi le-ai făcut despre Virginia, în urma călătoriilor dumitale.

N-am avut niciodată obiceiul de a consuma alcool însă, din politeţe, am acceptat paharul de şampanie pe care domnul Clement mi l-a oferit. Eram cât se poate de bine dispus, ca urmare a bucuriilor de peste zi, iar când ne-am aşezat la masă, în sufrageria elegantă, acele bule amărui păreau că mă fac să mă înalţ. În încăpere s-a strecurat un negru, purtând o tavă argintie pe care se afla o halcă de carne de vită în sânge, înfăşurată într-o pătură scânteietoare de grăsime galbenă. O parte din ea s-a prelins peste cartofi, făcându-i necomestibili pentru mine. Apoi mi-a întins o tavă cu verdeţuri, iar eu am acceptat o porţie mai consistentă. Pe când duceam însă furculiţa plină la gură, am simţit duhoarea de grăsime de porc şi am fost nevoit s-o las din mână.

Totuşi, cufundat fiind în conversaţie, abia luam în seamă foamea. N-aş putea să-mi amintesc acum toate subiectele asupra cărora ne-am oprit, pot spune doar că am trecut de la lumea veche la cea modernă, de la Roma lui Catul până la catulii noştri revoluţionari, de la Kant despre apercepţie până la Coleridge despre Kant şi până la datoriile nerecunoscute ale lui Coleridge faţă de Schelling. Clement deschidea calea iar eu îl urmam, vinul din stomacul meu gol furnizând combustibilul volatil pentru zborul meu. Abia am observat când am trecut din sufragerie în salon, şi nici nu ştiu cât era ora când Clement şi-a trecut o mână, pe care strălucea un inel cu sigiliu, peste fruntea care, am observat atunci dintr-odată, era cenuşie de oboseală.
- Te voi ruga să mă ierţi, însă nu sunt obişnuit să mă ocup de treburile proprietăţilor mele, aşa cum a trebuit să fac astăzi. De regulă, fiul meu şi administratorul se îndeletnicesc împreună cu treburile fermei, lăsându-mi mie doar chestiunile cele mai importante. Cum ei sunt plecaţi, trebuie să mă ocup singur şi, prin urmare, mă simt ostenit.

Nu ţin minte de când nu m-am mai bucurat atât de mult de compania unui tânăr. Ai o minte mlădioasă, domnule March. E lesne de observat că ai citit mult pentru un tânăr, aflat în împrejurări care, iartă-mă, nu făceau acest lucru tocmai uşor. Dacă planurile pe care ţi le-ai făcut îţi îngăduie, eşti binevenit aici cât timp vei voi să rămâi. Există o zicală printre vânzătorii ambulanţi din Connecticut: fereşte-te de ospitalitatea plantatorilor. Mulţi tineri au fost abătuţi de la drumul lor şi de la câştig chiar de oferte asemenea celei făcute mie, isprăvindu-şi călătoria cu un desfrâu trândav. Eram însă, la vremea aceea, flămând de cunoaştere, iar perspectiva de a petrece mai mult timp explorând biblioteca şi mintea domnului Clement era prea ispititoare pentru a-i rezista.

A doua zi, i-am făcut o vizită doamnei Clement. Am găsit-o întinsă pe un divan, în salonul inundat de soare, o frumuseţe cu ochi imenşi, îmbrăcată în dantelă albă şi broderie anglaise. Grace stătea pe un scaun cu spătar înalt, alături de ea, citindu-i poezii cu o surprinzătoare delicateţe.
- Mulţumesc, Grace, draga mea. A fost minunat, ca de obicei. Ce-ar fi să iei o pauză, acum, că acest tânăr este aici să mă distreze?

Auzind-o vorbind, mi-am dat seama că vocea lui Grace fusese exersată să o imite pe cea a stăpânei, cu toate că sclava, având de la natură un registru mai jos, poseda un timbru mai bogat şi mai sonor.

Doamna Clement a întins mâna spre mine, să mă salute. Atingerea pielii ei - fierbinte, uscată, ca de hârtie - mi-a produs un şoc. Mi-am dat silinţa să îmi ascund reţinerea.
- Soţul meu zice că eşti un tânăr cu care se poate purta o conversaţie plăcută, însă nu mi-a spus nimic despre cât eşti de chipeş. Într-adevăr, întocmai ca "băiatul de aur" de care vorbeşte poetul. Cred că ai toate frumoasele Virginiei la picioarele tale, a chicotit ea ca o domnişoară.

Am tuşit jenat. Grace mi-a aruncat o privire rece, în timp ce a lăsat să alunece un semn de carte din mătase între paginile volumaşului, şi s-a strecurat afară din cameră. Doamna Clement a observat cum ochii mei îi urmăreau ieşirea tăcută. A oftat.
- Uneori mi se pare că ţin la fata asta mai mult decât la fiica mea. Crezi că asta e foarte urât din partea mea, domnule March? Nu aştepta vreun răspuns, aşa că n-am zis nimic. Fiul e mai mult plecat prin lume, iar fata se mărită de tânără şi pleacă. Fiica mea s-a măritat anul trecut, la doar cincisprezece ani. Poţi să-ţi imaginezi una ca asta? O fetiţă ca ea să fie stăpâna propriei moşii uriaşe. Deşi am prevenit-o. O, da, am încercat. Ea a bătut însă din picioruş şi a acceptat propunerea tânărului domn, în ciuda faptului că tatăl ei şi cu mine am sfătuit-o să mai aştepte. Cei tineri sunt îndârjiţi, domnule March, după cum probabil ştii deja, fiind dumneata însuţi foarte tânăr. Nu eşti decât un băieţaş...
- Împlinesc nouăsprezece ani în noiembrie, doamnă.
- Vezi? Un băieţaş, cum am spus... însă un băieţaş foarte bine dezvoltat. Ochii mari şi întunecaţi mă cercetau: Cât ai? Un metru optzeci?
- Puţin peste, doamnă.
- Bravo ţie! Şi lat în umeri, pe deasupra. Îmi plac bărbaţii înalţi şi cu umerii laţi. Soţul meu are un metru optzeci, dar îşi petrece toată ziua în bibliotecă şi mi-e teamă că nu are aspectul bărbătesc pe care l-ar putea avea dacă ar călări mai mult... A râs la mine din nou, un râs manierat, muzical, apoi s-a încruntat, ca şi cum gândurile ei învălmăşite s-ar fi oprit din nou la fiica absentă. I-am spus:
"Marianne, poate că ei îţi vor spune stăpână, dar trebuie să ştii un lucru: pe majoritatea marilor plantaţii, stăpâna este adevărata sclavă." A chicotit din nou. Îţi spun eu, domnule March, Grace a mea are mai multă libertate decât are fiica mea acum. Nu libertatea de a mă părăsi; pe asta n-o s-o aibă niciodată. Grace este a mea, şi va fi aici cu mine pentru totdeauna. Aici s-a şi născut, de altfel. Domnul Clement mi-a făcut-o cadou de nuntă. Un copil atât de drăgălaş! Presupun că a socotit că îmi voi putea exersa deprinderile materne pe ea până vor veni copiii noştri. Cine s-ar fi gândit că prima încercare va fi şi cea mai grăitoare? Am învăţat-o să citească, ştii? N-a fost greu, n-a fost greu chiar deloc. A învăţat literele mai bine decât am făcut-o eu când eram copil, şi mult mai bine decât Marianne. Nu ştiu ce m-aş face acum, bolnavă cum sunt, dacă n-aş avea-o pe Grace să-mi citească. Fiicei mele nu i-au plăcut niciodată cărţile. Nu era în ea nici un strop de poezie. Nu-mi dau seama de ce. Dumneata poţi, domnule March? Nu, desigur că nu, de unde să ştii dumneata. N-ai cunoscut-o, nu-i aşa? Mintea mea rătăceşte, iartă-mă. E din cauza bolii. Fiul meu e un om ocupat. Nu vine niciodată să mă vadă. N-a mai fost de zile întregi...
- Mi se pare că e plecat cu treburi de-ale moşiei, doamnă.
- Aşa e. Domnul Clement mi-a spus ceva despre asta. E din cauza bolii, vezi? Uit tot felul de lucruri. Când cobori, te rog, trimite-l la mine! Un fiu ar trebui să-şi viziteze mama, nu crezi? Sper că nu cer prea mult. Acum... poate crezi că măcar fiica mea vine să mă vadă. Dar nu, ea e măritată, nu-i aşa? Oare unde s-a dus? Nu-mi amintesc numele moşiei. O partidă strălucită, îmi amintesc că toată lumea zicea aşa. Cea mai strălucită partidă din acel an.
Însă nu-mi aduc acum aminte cu cine s-a măritat... Grace ştie. A întors capul: Grace, cine era domnul acela? A privit în jurul ei, căutând-o pe sclava absentă. Privirea îi era înnebunită. Unde e Grace? a întrebat, iar vocea îi era hârşâită ca un cuţit frecat pe cositor.
- Aţi trimis-o din cameră, doamnă.
- Adu-o înapoi! Adu-o înapoi! Nu pot rămâne singură cu un musafir bărbat! Ce-ar spune domnul Clement? Grace!

Efortul de a striga i-a provocat tusea - îngrozitoare spasme devastatoare ce au făcut-o să scuipe sânge pe batista din dantelă. Grace, care pesemne era prin preajmă, s-a strecurat în cameră, aducând un ulcior de apă cu mentă şi lămâie din care a turnat şi i-a dat stăpânei. Doamna Clement a luat paharul, cu o mână tremurândă, şi a băut însetată. Grace i-a ridicat uşor o şuviţă de păr alb, care-i ieşise de sub boneta de dantelă, i l-a îndesat la loc şi apoi a mângâiat-o pe fruntea ca de hârtie.
- Cred că doamna Clement e obosită acum. Sunt sigură că i-ar plăcea să o vizitezi din nou, altă dată.

Am încuviinţat din cap şi m-am retras uşurat. Mai târziu, în acea după-masă răcoroasă, m-am dus să mă plimb pe câmp. Lumina cădea pieziş peste lucrătorii în veşminte colorate, care cântau în timp ce plantau răsaduri de tutun de un verde viu. Am tras în piept aerul înmiresmat şi m-am minunat cât de frumos poate să fie acel peisaj, spre deosebire de câmpurile sărăcăcioase din Spindle Hill. Eu nu eram obişnuit să cânt în timp ce muncesc. Mai degrabă înjuram, când pământul pietros tocea brăzdarele, iar vitele încăpăţânate stăteau înţepenite în brazdă. Întorcându-mă spre casă, am întâlnit-o pe Grace, care culegea trandafiri timpurii din grădina de flori.

I-am ţinut coşul, astfel ca ea să ajungă la nişte boboci aflaţi mai sus, pe o arcadă din ramuri de salcâm împletite. În timp ce se întindea, părea că este ea însăşi o ramură, suplă şi mlădie.
- Domnul Clement nu ţi-a vorbit despre starea doamnei Clement, nu-i aşa? Mă gândeam eu că nu. Îi vine greu să accepte că e bolnavă de ftizie. N-a fost niciodată prea bine, însă în urmă cu doi ani a avut un accident. Era călare, ieşea din umbra pădurii la lumină şi iapa ei s-a speriat şi a aruncat-o din şa. De-atunci, şi-a cam pierdut simţul echilibrului şi stă mai mult în pat. Tusea şi febra par să se înteţească din cauza lipsei de mişcare şi a aerului proaspăt.
E îngrozită de lume, domnule March. Când se ridică, simte că totul se învârte cu ea şi are din nou senzaţia că este gata-gata să cadă de pe cal. Doarme foarte mult în ultima vreme, ceea ce e o binecuvântare.
- Trebuie să fie; vreau să spun, îţi oferă şi dumitale un răgaz.
- E o binecuvântare pentru ea, domnule March. Ea este cea care are nevoie de un răgaz - de la fricile şi confuzia ei.

Am simţit puterea dojenii ei.
- Te iubeşte ca o mamă, am lăsat eu să-mi scape.

S-a întors şi a pus trandafirii în coş, apoi m-a privit fix. Nu îi puteam înţelege expresia. Când a început să vorbească, vocea îi era joasă, iar cuvintele întretăiate.
- Chiar aşa? Nu ştiam. Mama mea a fost vândută în Sud de domnul Clement, pe când eu aveam doar un an.

A luat coşul din mâna mea şi a păşit, dreaptă, legănându-se, pe cărarea ce ducea în sus, spre casă.

În seara aceea, domnul Clement a vorbit doar despre ceea ce citise din Lavater şi de la asta am ajuns la cartea lui Samuel Morton despre cranii - un minunat volum nou, de care fusesem atras pentru frumuseţea ilustraţiilor.

Domnul Clement, în generozitatea lui, mi-a oferit-o la schimb - unul cât se poate de păgubos pentru el. A fost inevitabil ca de aici să trecem la ştiinţa "negrologiei", după cum îi spunea domnul Clement, iar de la asta, uşor, uşor, la chestiunea sclaviei. Mă gândeam să încep prin a lăuda buna gospodărire a moşiei şi relaţiile de afecţiune şi încredere pe care le observasem între stăpân şi servitor.
- Încredere! a râs, atingându-şi uşor bărbia cu un şervet greu de damasc. Singurul mod de a-i menţine pe sclavi cinstiţi este de a nu avea încredere în ei! Poate că m-a zărit tresărind: Ţi se pare că am făcut o afirmaţie aspră, domnule March? Presupun că este, cu toate acestea nu e mai puţin adevărat. Ei da, am avut un vecin, un ins extraordinar, ce locuia la vest de aici. Nu era cunoscut ca unul care şi-ar fi pedepsit vreodată sclavii. Într-o zi, un băiat a fost obraznic, iar când prietenul meu a ridicat fără tragere de inimă biciul asupra lui, băiatul a luat o creangă de stejar alb şi i-a făcut zob capul prietenului meu.

A afişat o grimasă şi a lăsat jos furculiţa încărcată cu mâncare, făcând semn sclavului care aştepta în apropiere să ia farfuria. Omul nici nu a apucat să iasă pe uşă, şi să se îndepărteze cât să nu ne poată auzi, când domnul Clement a continuat:
- Alege un viciu, domnule March: lenevia, înşelăciunea, desfrâul, hoţia. Încrede-te într-un sclav şi, în curând, vei vedea cât de versat este în oricare şi în toate aceste vicii.
- Dar, domnule, cu siguranţă starea lor de sclavi, nu natura lor interioară, trebuie să fie responsabilă pentru această lipsă de onoare. Inima este un organ roşu-carmin, fie că e într-un piept alb sau negru; şi, cu siguranţă, răutatea poate sălăşlui deopotrivă fie...
- Eu nu vorbesc însă de răutate! a spus Clement aproape vesel, coborându-şi mâna pe masă. Ai atins însăşi esenţa problemei. Se poate vorbi de răutate la un copil de patru sau cinci ani, la un copil care nu a ajuns încă la vârsta înţelegerii? Nici vorbă. Pentru că acel copil nu cunoaşte diferenţa dintre onestitate şi falsitate, şi nici nu se gândeşte la viitor sau la consecinţe, ci doar la dorinţa lui de moment şi la modul în care şi-o poate satisface. La fel e şi cu africanii.
Şi ei sunt copii, din punct de vedere moral, şi e de datoria noastră să-i îndrumăm şi să-i păzim, până când rasa lor se maturizează. Şi cred, domnule March, că se va maturiza.
O, da. Eu nu sunt unul din acoliţii lui Morton, cu măsurătoarea lor de cranii. Nu sunt de părere că starea de acum a lucrurilor este de neschimbat. Nu judeca o carte după coperţi, March, nici după ilustraţii. Vei lua cu tine o carte arătoasă însă, în curând, îţi vei da seama că metodele lui Morton au cusururi, foarte mari cusururi. Ei da, chiar şi marele Aristotel a dat greş aici: el susţinea că nici o altă naţie în afară de eleni nu poate fi ridicată până la civilizaţie.

Şi-a lăsat paharul pe faţa de masă din damasc şi a arătat cu mâna spre încăperea rafinat orânduită, la cristalurile strălucitoare şi la porţelanuri. Şi totuşi iată-ne, pe mine şi pe tine, ai căror strămoşi erau nişte sălbatici vopsiţi în albastru, rozând oase, la vremea când înflorea cetatea lui Aristotel. Şi-a strâns şervetul şi şi-a atins delicat buzele cu el. Lumina lumânării s-a răsfrânt în inelul lui cu sigiliu.

Sclavia se va veşteji în timp. Nu în timpul vieţii mele. Nici a fiului meu. Totuşi se va veşteji, pe măsură ce africanii se vor dezvolta moral, cu fiecare generaţie. Simplul fapt că locuiesc alături de noi a produs o mare şi fericită schimbare în condiţia lor. I-am scos de la întuneric la lumină, domnule March. Însă munca este departe de a fi terminată. E de datoria noastră să ne comportăm ca un părinte aspru. Nu trebuie să-i grăbim să-şi părăsească această vârstă a copilăriei, cum s-ar spune. Iar dacă asta presupune uneori să recurgem la pedepse, aşa să fie, căci părintele trebuie să-şi pedepsească uneori copilul neascultător. Dar niciodată cu furie. S-a lăsat pe spătarul scaunului, turnându-şi vin în pahar. Tonul lui, când a continuat, era unul gânditor, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine şi nu pentru a mă instrui pe mine. Să te ocupi de un negru fără exces de patimă, aceasta este provocarea oricărui creştin. Astfel, nimeni nu va lua drept răutate personală ceva ce nu e decât pur şi simplu o necesitate de bună chibzuinţă gospodărească.
- Iertaţi-mă, domnule, l-am întrerupt eu, însă cu siguranţă nu vorbiţi despre bici?
- Nu vorbesc despre biciul care apare zugrăvit în imaginaţia febrilă a aşa-zişilor filantropi din Nord, mi-a răspuns el, înclinându-se în faţă, adoptând din nou o atitudine declamatoare. Prea multă biciuire nu e niciodată necesară. Dar puţină... este! Pentru binele lor, ca şi pentru al nostru.

Şi-a pus şervetul pe masă, strâns atent într-un triunghi, şi s-a ridicat. M-am ridicat şi eu odată cu el şi ne-am retras în salon. Am abandonat subiectul, cât timp sclavul în livrea a revenit şi a adus o carafă de cristal cu brandy, din care domnul Clement a turnat din belşug. În timp ce feciorul se retrăgea, domnul Clement şi-a reluat firul discursului.
- Ai putea crede că sclavia îi e de folos doar stăpânului, domnule March, şi sunt o grămadă de foloase, recunosc; instituţia te eliberează de toate acele îndatoriri de rutină care întrerup o viaţă a minţii descătuşată. Doar că nu e atât de simplu. Clement a clătinat lichidul arămiu în pahar, l-a dus la nas şi a inspirat adânc. L-am imitat. Aburii mi-au uscat sinusurile şi au făcut să-mi apară lacrimi în ochi. Deoarece sclavul beneficiază de exemplul moral al stăpânului şi de o imagine a condiţiei umane superioare, stăpânul este supus exigenţelor de a oferi un bun exemplu. Sunt de părere că deţinerea de servitori pune firea omului la mare încercare; aceasta va fi ori distrusă, ori perfecţionată de disciplina necesară.

Membrele mi se încălziseră şi le simţeam greoaie. Am zâmbit şi am încuviinţat din cap, gândindu-mă ce exemplu bun oferă el, ce norocoşi sunt sclavii lui. Şi eu mă simţeam norocos: măgulit de atenţia pe care mi-o acorda, copleşit de înţelepciunea lui şi încântat, chiar şi pentru puţină vreme, de a fi parte din stilul lui superior de viaţă.