Crăciunul mă face să contemplu prea mult uneori, însă nu există "prea mult" în visare.
Când sunt în camera bunicii, în negura nopţii, învăluită de misterul celest de dincolo de ziduri, încerc să nu disting formele încăperii şi să creez alte lumi. Poate că geamurile sunt nişte fantasme de pe alte tărâmuri, poate că becul stins este o stea care a renunţat să mai fie... Poate că tavanul în sine este un cer, dar unul populat doar de amintirea gândurilor. Covoarele pot ascunde podeaua care pare că mereu vorbeşte, încercând să păstreze taina ceasurilor de sub scânduri. Sau poate chiar eu mă aflu într-un ocean, în care amintirea se materializează în nori. Închid ochii şi atât. În dimineaţa următoare voi uita de lumi, pentru că lumina dezveleşte realitatea. Becul e bec, covoarele sunt covoare, tavanul e tavan, iar podeaua nu mai ascunde ceasuri. Dar poate că această realitate este ea însăşi ireală şi poate că doar acele lumi create de mine reprezintă în fapt realitatea... Oh, şi toate acestea de Crăciun, doar de Crăciun. O briză din altă dimensiune pătrunde în fiecare fibră a firii, atunci când sunt la bunici, când focul capătă formele unor personaje legendare, când cerul nefiresc de albastru stăruie să existe, când fiinţa mea se regăseşte într-o tradiţie în care timpul şi spaţiul se contopesc.
Dacă bunica ne povesteşte ceva din viaţa ei trecută, ne povesteşte orice, în afară de Crăciun. Îşi aminteşte multe, dar niciun moment de Crăciun. Multe lucruri stranii se întâmplă în perioada asta. Iată cum amintirile apun, pradă unei forţe nevăzute.
Mereu m-au fascinat umbrele oamenilor. Iarna, umbrele au în orice caz alte dimensiuni. Mereu m-am gândit la modul filozofic în care umbra se aşază uneori în urma noastră şi alteori înaintea noastră. Ca şi cum, starea noastră lăuntrică face ca umbra să-şi mute poziţia. Când e în spatele nostru, umbra se ascunde, este copleşită de nimicnicia tuturor lucrurilor lumeşti. Când e înaintea noastră, dar încă prinsă de noi înşine, este gata să învingă apusurile veacurilor.
Sunt aici, asta ştiu sigur, deşi sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu, încât încep să mă îndoiesc că sunt aici cu adevărat.
Acum. Să ne gândim la un "acum" etern. Să ne gândim că timpul se descompune şi piere şi că rămâne doar "acum". Acum, când bunica priveşte în gol, plutind pe alte lumi, cu ochii care par mereu că plâng. Acum, când pisica doarme deja de prea mult timp lângă sobă. Acum, când cuvintele îşi pierd sensul. Chiar acum, când Crăciunul continuă să fie...
*
Aşteptăm poveştile voastre de Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 decembrie 2014. Mai multe detalii aici.