Ai mei se gândeau din timp la cele necesare pentru sărbătoarea Crăciunului, păstrând cât mai bine raţiile de ulei, în sticlele acelea mici şi închise la culoare, de făină şi zahăr. Iar acum mai era cam o săptămână şi trebuia să apară şi acel pachet de unt. Peste câteva zile am descoperit în frigider un pahar cu ceva portocaliu, care mirosea foarte frumos. Am luat o linguriţă, am gustat, apoi l-am golit pe jumătate, lingându-mi degetele. Era o pastă delicioasă, dulce amăruie. Mama s-a repezit la mine din camera alăturată şi mi-a smuls paharul din mână ţipând să-l pun la loc şi să nu mă mai ating de el. "E pentru cozonac!" "Dar ce e?" "Coajă de portocală cu zahăr". Era prima oară când mi se interzisese să iau ceva din frigider şi să ronţăi.
După cină bunica a adus dintr-o încăpere unde nu se făcea foc o mulţime de pungi şi cutii şi le-a aranjat pe masa din bucătărie. "Făina, zahărul, ouăle, trebuie aduse de cu seară să nu fie reci." O sită mare, nouă stătea rezemată de un săculeţ alb. Era târziu şi un ger cumplit, ca în colinde, când bunica şi-a amintit că împrumutase tăvile de cozonac unei vecine care locuia pe strada cealaltă şi m-a rugat să i le aduc. Am fugit în ciorapii mei groşi până la genunchi cu care puteam să calc şi pe zăpadă fără să-mi pese, iar zăpada se lipea de lâna aspră şi se făceau cocoloaşe pe care le îndepărtam cu mâna când intram în casă.
Femeia ieşi din beci cu tăvile negricioase una peste alta, erau vreo cinci sau şase, şi mi le puse în braţe, învelite în ziare şi legate cu multă sfoară. I-am mulţumit, şi după urările cuvenite am ieşit pe poartă. După câţiva paşi am pus tăvile jos, şi la lumina unei ferestre, becurile de pe stâlpii electrici nu erau aprinse, le-am legat una de alta cu sfoară petrecând-o pe după margini şi le-am tras după mine pe zăpadă gonind cât puteam şi privind din când în când în urmă şi admirându-le. Era un senin de noapte geroasă de iarnă şi stelele se vedeau mult mai bine. M-am oprit în mijlocul drumului şi m-am uitat mult la stele străduindu-mă să recunosc o constelaţie sau alta, ţopăind în loc ca să nu îngheţ, apoi cu sufletul plin de o mare fericire datorită desluşirii atât de clare a desenelor stelelor şi a cozonacului apropiat, pe care îl simţeam prin sfoară, am alergat până acasă, am trecut pe sub rufele înţepenite de ger înşirate de la un capăt la altul al curţii şi am intrat glonţ pe uşă cu tăvile zăngănind. Negre şi goale, am avut sentimentul că fuseseră pline cu stele care căzuseră pe drum. Faţa îmi era roşie ca focul.
Încântată, bunica m-a trimis la culcare. Mi se făcuse frig, eram ca un pahar rece în care somnul se lăsa greu şi dulce ca acea coajă de portocală topită în zahăr. Plapuma din mătase galbenă, umplută cu lână, cu care mă acopeream, îmi îngreuna şi mai mult somnul. Un cearşaf de pat era pus dedesubt, provizoriu, pentru că aşternuturile fuseseră spălate.
A doua zi bunica avea să se scoale cu noaptea în cap şi îmi repetam în gând cu capul sub plapumă, că trebuie să mă scol odată cu ea, sperând că voi reuşi. Trebuia să fiu acolo chiar de la început, întâi, să o uluiesc pe bunica, iar al doilea, să nu-mi scape ceva. Am reuşit să mă trezesc. Am văzut prin uşa de sticlă de la camera mea, separată printr-o sală de bucătărie, că ardea lumina, se vedea prin colţurile destrămate ale unui preş pe care bunica îl pusese ca să nu răzbată la mine. Am sărit din pat, mi-am tras hainele groase de iarnă şi am apăsat clanţa de alamă galbenă, înnegrită. Bunica cernea făina oprindu-se când şi când şi bătând sita cu palma. Un munte pufos şi alb se ridica în faţa mea. A terminat de cernut şi mi-a întins sita s-o duc într-o magazie în cui, unde îi era locul. Am venit înapoi într-un suflet, după un iureş scurt prin ger, nu cumva să pierd ce avea să urmeze. Bunica aduna de prin pungi, măsura cu lingura, bombănea, se întreba şi îşi răspundea singură: "Oare atâta sare e bine? Parcă mai trebuie o ţâră". La îndemnul ei am început să sparg ouăle lovindu-le de marginea unui vas mare. În curând pe fundul copăii cu smalţul sărit pe alocuri în pete negre semănând cu pielea unei vaci, se lăfăiau vreo douăzeci de gălbenuşe roşcate. Bunica turnă o cană cu zahăr peste ele şi începu să le bată amarnic în timp ce ouăle plescăiau şi linguroiul se lovea cu zgomot de fier, până începu să sufle greu şi se aşeză să se odihnească. Paharul cu pasta din coajă de portocală se afla pe masă. Bunica dezlipi din pasta aceia vreo trei linguri, îl acoperi cu o hârtie şi mi-l încredinţă să-l duc în frigider, un Fram, mic, umflat şi îngălbenit care iarna funcţiona ca simplu dulap deoarece mâncarea se păstra afară şi în al cărui congelator, mama îşi ţinea banii economisiţi. M-am oprit în sala întunecoasă şi neîncălzită şi la adăpostul ghivecelor de muşcate şi de asparagus care iernau acolo am mai scos o bucată cu degetele punând apoi paharul la loc. Am preluat eu bătaia ouălor şi i-am tras cât am putut, apoi m-am oprit să ling de pe linguroi materia aceea galbenă şi groasă în care se întrevedeau zgrunţurii de zahăr. La fel de delicioasă ca şi pasta din coajă de portocală. Bunica a turnat într-un pahar spunându-mi că e bună de durere de gât.
Între timp aluatul pregătit într-un vas mic dintr-o mână de făină, drojdie şi puţin zahăr dădea pe afară iar bunica l-a luat şi l-a adăugat în copaie. Eu topeam untul într-o cratiţă mică pe plită, cu grijă să nu se ardă. Bunica frământa aluatul şi când şi când întindea mâna făcută căuş să-i torn unt topit. Apoi am prins de copaie şi am ţinut-o cu toată puterea în timp ce bunica a luat la trântă aluatul. Era cât pentru vreo trei-patru kilograme de cozonac şi era greu de lucrat. Spre sfârşit bunica a ridicat tot aluatul ca pe un corp mare şi inform şi l-a trântit în copaie, de câteva ori la rând. Şi-a legat mai bine basmaua neagră cu floricele colorate şi l-a mai ghilosit un pic. Aluatul se desprindea singur de pe mâinile ei, semn că era gata. A suit copaia pe masă lângă cuptor, l-a învelit bine cu mai multe ţoale şi a pus şi cojocul de blană pe care îl purta când ieşea afară. S-a apucat să strângă şi să ducă o parte din lucruri, să le aşeze la loc în dulapul cel verde de pe sală iar eu duceam ce trebuia dus afară în magazie, şi de câte ori intram înapoi în casă ţopăiam lângă plita fierbinte şi lingeam din cana cu ou bătut cu zahăr şi mirodenii de pe masă. Apoi bunica m-a întrebat "Ţi-e foame? Adu-ţi de mâncare!" M-am dus la frigider şi am scos ce era pentru mine, o cutie de carton alb cu un capac de carton, pe care erau desenaţi nişte munţi cu albastru şi pe care scria Făgăraş, după care bunica mi-a tăiat o felie de pâine şi a pus-o la prăjit pe plită. A dat un ochi al plitei la o parte şi a pus ceainicul la fiert şi în curând o cană plină cu ceai rusesc, negru, cu zahăr s-a alăturat dejunului. Sorbeam din ceai cu ochii la copaia care se afla sub nasul meu, îngrijorată să ştiu ce se petrecea între pereţii albi cu pete mari negre.
Se făcuse zece când bunica a dat la o parte ţoalele de pe copaie şi a spus cu un oftat de uşurare: "a crescut!" A eliberat masa şi a început să rupă bucăţi egale din aluat, să le întindă şi să le sucească pe o foaie subţire de lemn şi să le presare cu miez de nucă. Eu ungeam tăvile cu o bucată de margarină care îmi tot zbura pe jos, o ridicam, o cercetam dacă a rămas curată, era tare lunecoasă, şi ungeam mai departe. Tăvile fuseseră şi ele ţinute peste noapte alături de celelalte lucruri trebuitoare, la cald. A aşezat aluatul împletit în tăvi şi arătau ca nişte leagăne înguste, negre în care stăteau prunci subţiri şi goi, adormiţi. L-a lăsat iar la crescut iar când a ajuns la buza tăvii a luat tăvile şi le-a împins în cuptorul încins, căptuşit cu cărămizi de lut. Pentru asta îndreptase ţeava cu flacăra către cuptor, dăduse focul mare şi duduia. În curând mirosul de cozonac copt a inundat casa. "Lasă uşa deschisă şi dincolo, să intre căldura!". Bunica a scos tăvile şi primii doi cozonaci cafenii-roşcaţi s-au rostogolit pe masă, pe hârtie. Bunica i-a întors repede iar eu i-am uns cu un mănunchi de pene cu albuş bătut cu zahăr din care ieşeau aburi, ca să capete luciu. "Oare să nu duc unul afară pe ciment să se răcească mai repede?" "Doamne fereşte, asta l-ar încruzi!" A urmat a doua pereche, a treia pereche şi a patra pereche. Se umpluse masa de cozonaci. Cel mai frumos dintre toţi, adică cel mai crescut, a fost hărăzit preotului, şi al doilea în rang avea să revină dascălului. Unul mergea la împărţit, adică la pomeni, unul "dacă va veni cineva" şi aşa mai departe. M-am tot învârtit şi după ce bunica i-a învelit cu o faţă de masă veche, am reuşit să rup un colţ pe sub învelitoare, după care am dispărut în camera mea, sub plapuma pe care îmi plăcea să o folosesc drept cort în zilele geroase de iarnă.
A doua zi era Crăciunul. Tata a apărut în sfârşit de nu ştiu unde şi a adus doi molizi subţiratici care au fost legaţi şi făcuţi un pom des. Camera mică făcea ca pomul să pară mare iar pomul, deşi o umplea silindu-ne să ne strecurăm pe lângă el, o făcea să pară mai înaltă. Împodobitul bradului era în sarcina mea. După ce am terminat m-am rezemat de teracota fierbinte privind bradul luminat de globuri colorate în lumina albăstrie a amurgului de iarnă. Felinare roşii, brăduţi verzi, omuleţi de zăpadă, felinare galbene şi portocalii. Podoabele pentru pom au fost dintre cele mai minunate, cum nu am mai văzut niciodată de atunci. Erau meşteşugit făcute din sârme flexibile şi rezistente pe care se înşirau mărgele bombate sau alungite, mari sau foarte mărunte, asamblând policandre, coliere, stele de diferite forme, colivii roşii cu păsărele colorate minuţios. Câtă fragilitate şi câtă migală pentru a răsuci capetele sârmelor lucioase ca să ţină, pentru a vopsi în mai multe culori păsările acelea atât de mici. Doi urşi cafenii minusculi şedeau pe două mărgele mari argintii şi lumina care se lovea de ele suna. Lucruri făcute să strălucească şi să umple bogat dilatându-le nişte clipe la fel de fragile ca ele însele. Sub ochii mei care se luptau cu somnul încercând să prelungească plăcerea de a le privi, celelalte obiecte din casă se depărtau, ramurile se topeau, un abis negru se deschidea jos lângă pat şi un abis negru se deschidea înainte, în care luminau doar stelele acelea mărindu-se, intensificându-şi strălucirea amestecându-se printre stelele nopţii.
Mă trezeam şi vedeam pomul, în lumina dimineţii, cu policandrele din mărgele, colierele din mărgele, şiragurile din mărgele aurii şi roz, clare şi proaspete, încadrate în rămurelele verzi.
În ziua de Crăciun, Moşul îmi adusese cărţi şi păpuşi. Eram foarte ocupată cu răsfoirea lor şi cu îmbrăcatul păpuşii, şi aproape uitasem de cele petrecute cu o zi în urmă, când bunica a venit de la biserică înflorită de bucurie. Popa îi spusese că a făcut cel mai bun cozonac.
*
Aşteptăm poveştile voastre de Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 decembrie 2014. Mai multe detalii aici.