Generaţia postcritică, normalizată, banalizată, minunată. În care totul scade, diminuează, nimic nu mai e grav, lucrurile merg (sau: lucrurile grave nu mai sînt grave), însuşi sentimentul istoriei trece. Este o nebunie să te opui, să-ţi pierzi, literal, timpul opunîndu-te.
Ce bine!
Mă simt de două ori, istoriceşte, bătrîn. Căci am fost de două ori, istoriceşte, monstruoşi: tranziţia (s)pre-comunism, tranziţia post-comunism (sau cum să laşi capitalismul să răsară, ca iarba pe ruine de machete).
Mă aflu obiectiv într-o situaţie de intempestivitate, de anacronie, de anormalitate, de contratimp. Dat fiind că am fost lăsat critic nu pot decît să rămîn critic, profesînd critica într-o lume postcritică şi acritică. Critică niciodată dată, întotdeauna de inventat. Nici nu sînt "eu". Poziţia mea, locul pe care-l ocup vorbeşte.
Ajung obiectiv. Abia de acum înainte pot începe să mă cunosc.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Revoluția 35: de la sfîrșitul istoriei la vandalizarea politicului și a societățiiPentru un nou balcanism (fără balcanizare) al lumiiDa, Ana BlandianaS-au jucat cu focul, și au dat foc la țară. Jurnal de dezastru (din refugiu interior)In-acțiunea, sau pauza de gîndire (filme balcanice)Toate articolele din această rubricăRubricile categoriei
4SPACEEvul MediaBucureștiul străzilor uitateUrbariumPortreteExotic clubMass-miezuriCuvinte şi spaţiiDon Quijote RătăcitorulcarnetzELLEUtopicaPost-itoameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubescCronica insolităDoza săptămânală de eroismJurnalul unui obsedat de serialeTexte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)Scurt tratat de moftologieO gură de TeacherHistory LapseComicopolisPublicitate