Idee pe cît de adevărată, de banală chiar, la îndemînă, imediat observabilă, pe atît de şocantă totuşi, în perspectivă. Pentru că multilingvismul "noului subiect european", în special tînăr, mobil, nomad, portabil în cîmpul global al comunicării, presupune sau are drept consecinţă nici mai mult, nici mai puţin decît dispariţia, depăşirea (umilinţei) traducerii.
Vis vechi, "clasic", tradiţional (tradiţia însăşi!), vis încăpăţînat şi compulsiv al umanităţii după trauma babelică, fărîmiţarea umanităţii "în limbi", necesitatea traducerii fiind resimţită ca o cădere, ca o pedeapsă, ca un blestem. Ca o izgonire din paradisul (totalitar) al limbii adamice unice.
De data aceasta însă, ca indice al actualităţii stricte, strategia macroculturală a umanităţii pare a se fi schimbat radical, nemaiîncercînd să nege istoria, ci, dimpotrivă, să ţină seama, tocmai, de ea: după modernitate, repararea situaţiei postbabelice, altfel spus depăşirea umilinţei impuse de obligaţia minoră, ne-prometeică de a traduce, nu mai este (posibil a fi) fantasmată ca revenire la o vîrstă de aur pre-babelică, ci printr-o pragmatică, post-eroică acceptare şi asumare a situaţiei postbabelice plurilingve, adică prin practicarea multilingvismului. Altfel spus, prin transformarea aparentei damnări şi frustrări în bogăţie, a pedepsei în şansă.
Confruntat cu limba unică, altfel spus cu mirajul limbajului universal ca depăşire-reducere tehnologică, protetică (numai tehnologia mai promite raiul pe pămînt, tehnologia e paradisul - iar paradisul, o tehnologie politică) a idiomaticităţii lingvistice, "noul subiect european" pare a se fi decis să vorbească toate limbile, în funcţie de necesităţi, de loc, de topos. În timp ce tehnologicul este fantasmat şi performat totalitar ca nouă limbă adamică, ca limbaj unic de traducere automată, umanitatea tînără îmbrăţişează polemic, printr-un fel de replică spontană, nu neapărat conştientă, diversitatea.
Traducerea pare a fi, aşadar, ameninţată, rezolvată, soluţionată, ca problemă, ca impas al umanităţii istorice, în ambele cazuri, în două moduri diferite, printr-o fugă fie în trecutul unităţii mitice, fie în viitorul diversificării hiperindividualiste masive.
Nevoia de traducere este percepută, cronic, ca o problemă, ca o pedeapsă, traducerea trebuie depăşită, spune atît "vechiul", cît şi "noul" subiect european (adică, nu-i aşa, mondial).
Problema, însă, întrebarea pe care eu, unul, ţin să o pun, în trepte, este:
1) Poate fi traducerea "rezolvată", depăşită? Putem să nu traducem? Este traducerea doar un nefericit accident "istorial"?
2) E bine să nu traducem? Simptomul a ce este deja dublul vis, fantasma bifacială a depăşirii traducerii fie prin regăsirea-crearea (pre-)modernă a unei limbi unice, fie prin multilingvism post-modern? Ce boală special-generică a omului traduce compulsiunea depăşirii umilinţei de a traduce?
Repet: putem să nu traducem? Şi: e bine să nu traducem? Ce riscăm să pierdem, să ucidem, să reducem ne-traducînd? Ce se pierde nu numai prin ne-traducere, ci şi -mai ales - prin compulsiunea la ne-traducere, prin visul milenar de a scăpa din jugul traducerii? Ce visăm să evacuăm în felul acesta? Ce ne deranjează, de fapt, în cazul traducerii? Să ţină oare traducerea de principiul realităţii? Şi nu va fiind atunci ne-traducerea, reală sau mai ales fantasmată, o nevroză?
Post-traducerea multilingvă mi se pare fericită doar ca realizare a cacofonicului concert simultaneist Dada, imaginat, ca procedură de decolonizare (ceea ce constituie alt mare subiect: DadaDecolonial), prin "recitarea simultană" în limbi diferite.
Eu cred, mai exact pariez, pun rămăşag că nu se poate să nu traducem, că în tot ce facem există, specific "tradusă", traducere, mai mult chiar: că nu facem, de fapt, decît să traducem, în diferite moduri, în diferite "auto-traduceri" ale noţiunii de traducere.
Totuşi, problema merită discutată aprofundat: anulează multilingvismul traducerea? Şi poate fi privit multilingvismul ca o binevenită, mai mult, ca singura replică practică, practicabilă, umanist non-idealistă la asediul tehnologic totalitar al limbii adamice unice, la revanşa asupra limbilor (istorice) a Limbajului anistoric (şi pre-istoric) ca tehnologie (de dresaj transumanist al umanului)?
*
Despre post-logo-centrism ca "inter-logism" (altfel spus, despre prezentul şi viitorul deconstrucţiei) şi despre literatură ca mediu universal de traducere, curînd.