Arta-muncă, sau apropierea banilor de om (I)

Miercuri, 14 ianuarie 2015, la librăria Bastilia, începînd cu ora 19:00, organizez şi voi modera, alături de artişti, curatori, critici, galerişti, editori de carte, ziarişti, primul Atelier deschis (o idee alternativă de talkshow, care urmăreşte producţia de expertiză publică prin colective ad-hoc), cu tema ARTA ŞI BANII.
 
În toamna anului 2014, în România au apărut mai multe importante cărţi de şi despre arta vizuală (albume şi eseuri): Dear Money (editată de Alexandra Croitoru şi Magda Radu, Salonul de proiecte-MNAC), Rescrierea secvenţei (photobook de Mihai Barabancea editat de Asociaţia pentru Artă Ilfoveanu), Works 2012-2014 (Anca Benera+Arnold Estefan, editori pepluspatru Association şi Ivan Gallery) şi Linia de producţie. Lucrând cu arta de Bogdan Ghiu (editura Tact).
 
Toate aceste apariţii pun, direct sau indirect, problema extrem de acută a finanţării artei şi a culturii vii în lumea contemporană şi în România actuală, trei dintre ele beneficiind de sprijin financiar public din partea Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN). Ce se va întîmpla însă cu finanţarea publică a artei şi culturii în condiţiile în care, "prin Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012, contribuţia din veniturile Loteriei Române la Fondul Cultural Naţional a fost redirecţionată începînd cu 1 ianuarie 2013. Fără veniturile încasate de la Loteria Română, colectarea la FCN a fost de 962.157 lei în 2013 şi 528.911 lei pînă la 30.11.2014. Această situaţie a creat în 2015 dependenţa financiară a Fondului de subvenţia acordată de Ministerul Culturii", principalele consecinţe ale acestei situaţii fiind "vulnerabilitatea la evoluţia bugetului naţional (rectificări pozitive/negative), pierderea independenţei politice şi condiţionarea calendarului de finanţare" (sesiune de consultări AFCN, 17 decembrie 2014).
 
În lumea contemporană, arta este nu numai unul dintre principalele plasamente de capital, ci a devenit chiar monedă (Jean-Joseph Goux). Artiştii şi oamenii de artă propun însă şi scheme alternative de finanţare echitabilă şi sustenabilă, invitînd la reflecţie şi creativitate şi din acest punct de vedere. În România, Arghezi şi Tonitza au avansat în acest sens idei originale, care revin azi în schimburile internaţionale de idei.
 
Printre invitaţi: Alexandra Croitoru, Magda Radu, Irina Cios, Raluca Voinea, Iulia Popovici, Mihai Barabancea, Nicu Ilfoveanu, Marian Ivan.
 
În pregătirea şi pentru documentarea (parţială) a acestei dezbateri, şi avînd în vedere că arta contemporană îşi pune ea însăşi problema propriilor relaţii cu capitalul, vă propun, pe scurt, reflecţiile care urmează.  

• "Nu există (...) decît o singură fantomă, o fantomă a fantomelor (...) ba chiar doar un nume, o metonimie ce se pretează la toate substituirile posibile (...) fantoma singulară, fantoma generatoare a acestei multiplicităţi incalculabile, arhi-spectrul (...) e capitalul" (J. Derrida, Spectrele lui Marx. Starea datoriei, travaliul doliului şi noua Internaţională, tr. B. Ghiu şi M. Cosma, Polirom, 1999, p. 201)

• "Scrierea monetară nu mai e un înlocuitor, un reprezentant a ceva diferit care îi garantează valoarea. Este însăşi această valoare" (Jean-Joseph Goux, Le Trésor perdu de la finance folle, Blusson, 2013, p. 129)

• "... într-un sistem de neconvertibilitate a semnului monetar şi de rată de schimb flotantă bazată pe credit (...) există un fel de specularitate a artei contemporane (...) în care toţi actorii care participă la sistem trimit unii la alţii, printr-un fel de cauţionare reciprocă sau de credit mutual care suplineşte absenţa aproape totală a unor criterii obiective ale valorii operelor. (...) Astfel, legătura dintre artă şi bani devine mai strînsă ca oricînd (...). Pentru public, cota devine singura garanţie a valorii artistice. (...) metafora monetară devine centrală şi trimite la o extraordinară multitudine de niveluri non-economice (...) cine creează valoarea: munca, efortul, sau sarisfacţia? (...) Există o supraabundenţă de senzaţii produse de artă, ceea ce constituie un fenomen nou. (...) Ne supunem unei absorbţii fără precedent de sunete şi imagini. (...) capitalismul consumului, care aţîţă dorinţa senzorială, nu va renunţa probabil la plăcere ca argument al atracţiei comerciale. (...) Dar sciziunea, ca să spunem aşa metafizică, dintre artist şi capitalist (...) nu mai este ce-a fost" (J.-J. Goux, L'Art et l'argent, Blusson, 2011, p. 95, 101, 103, 106, 110, 116)

• "Cei care au mulţi bani nu uită nicio clipă să-şi apere interesele. Refuzul de a-i număra îi favorizează rareori pe cei săraci" (Thomas Piketty, Le Capital au XXI^e siècle, Seuil, 2013, p. 950)

 
Bîntuire şi contra-bîntuire: stafia comunismului bîntuind capitalul-fantomă. Intuitiv, după fantoma inflaţiei, se pare că acum trăim retragerea banilor de pe piaţă, rarefierea monedei-marfă. După ce am trăit cacealmaua morţii provocate a banilor prin aşa-zisa virtualizare şi "dot.com"-izare a lor, care n-ar face decît să împingă la limită o mişcare inerentă monedei (moneda, sortită să împărtăşească soarta fostului ei etalon, aurul), dispariţia banilor (după aceea, promisă, a claselor sociale, a istoriei şi chiar a omului) e înscenată altfel, mai clasic. Asistăm (o, ce bine ar fi dacă doar am asista! Dar putem face ceva?) la disocierea capital/bani: cînd totul devine capital, banii dispar, capitalul înghite moneda. Capital fără bani? Încă o farsă: companiile globale de felul lui General Electric, Microsoft, Pfizer, Apple, IBM, de pildă, tezaurizează la greu, fără precedent, mai mult decît statele.
 
De cînd (în secolul al XIX-lea) şi-a creat o contra-economie, o "economie pe dos" (cf. Bourdieu, Regulile artei), arta a participat la evoluţia modernă, industrial-burgheză, a capitalului, încercînd să-şi stabilească valoarea şi chiar preţul inside, în mod "autonom", pentru a se putea, desigur, vinde cu atît mai vînjos. Dar capitalul înseamnă tocmai mişcare, traducere, reconvertire, export-import.
 
Cum se raportează arta contemporană la bani? Critic? Cinic? Cît de oportunist-cinică sau de învechit-critică este ea, îşi permite ea să fie?
 
Dar, mai presus de orice, nu participă ea oare la aceeaşi mişcare cu aceea a monedei, a banilor, tinzînd să se dematerializeze suveran, să se retragă, să "dispară", să devină cel mult semn pur, ducînd spre noi culmi capitalismul hedonist-semiotic, estetico-financiar? N-a devenit ea însăşi o "bulă" speculativă?
 
De fapt, am putea spune că arta este, acum, însăşi moneda: artă-bani, bani-artă, tocmai de aceea creaţie "colectivă" şi auctorat "multiplu". Arta contemporană întreţine multă lume. Producţia de artă contemporană e deja emisie de monedă, de semn flotant (mai mult decît de capital).
 
Grafic, pur semiotic, "artistic", abstract, ne-am putea juca aşa: XXI = XIX. În monumentala sa sinteză intitulată Capitalul în secolul al XXI-lea, economistul francez Thomas Piketty demonstrează o evoluţie istorică cinic-ironică: secolul al XXI-lea pare a relua tendinţa spre inegalitate patrimonială a secolelor al XIX-lea şi chiar al XVIII-lea, secolul al XX-lea dovedindu-se doar o nefericită paranteză în care, culmea, cele două războaie mondiale şi restul crizelor au avut un efect mai degrabă benefic, distrugînd acumulările de capital şi inegalităţile şi producînd iluzia postbelică ("Cele Trei Decenii Glorioase") a congruenţei paradisiace dintre bunăstare şi democraţie.
 
Oricum, arta pare cel mai sensibil plasată pentru a discuta despre bani. Şi asta pentru că, referindu-se la bani, arta este nevoită să se refere, critic, la ea însăşi. Tocmai de aici, nuanţa de tandreţe şi de nostalgie a unităţii (imaginare) pierdute din titlul-adresare "Dear Money". Scriindu-le banilor, arta contemporană îşi scrie ei înseşi, are o afacere de rezolvat cu ea însăşi. Cu arta-speculaţie, cu arta emisie de monedă, cu arta-"paradis fiscal". Dar la distanţă.
 
Căci aşa cum, cu un la fel de acut simţ al ironiei istoriei, spune unul dintre cei mai provocatori gînditori contemporani speculatori ai ideii de monedă, fostul telquel-ist Jean-Joseph Goux, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în jurul anului 1870 mai exact, revoluţia burgheză a impresionismului a fost contemporană şi congruentă cu apariţia economiei neoclasice, cu vîrful ei de lance, teoria "marginalistă", conform căreia valoarea şi, deci, preţul unor mărfuri nu-l dă, aşa cum susţinea şcoala engleză a lui Adam Smith, continuată şi radicalizată, periculos politic, de către Marx, munca depusă pentru producerea lor şi depozitată, astfel, în ele, ci "utilitatea", adică satisfacerea nevoilor şi a dorinţelor (profitabilă confuzie!) ale consumatorului. Nu producătorul determină, valoarea, ci capriciile consumatorului, piaţa exercitînd o cotare permanentă, la fel de volatilă ca şi reflexele luminii pe feţe şi suprafeţe la impresionişti. Economia-cotaţie, economie-bursă, care va duce pînă la neconvertibilitatea monedei şi la dispariţia înseşi ideii de tezaur şi de etalon, de acoperire, deci pînă la economia-cazinou şi pariu, bazată pe "rostogolirea" infinită, autoreflexivă, a datoriei (toţi sîntem datori, dar nimeni nu plăteşte), este aşadar congruentă sau omoloagă cu însăşi arta modernă, devenită foarte repede, ea însăşi, artă-cotaţie, artă-bursă, artă cazinou. Destinul comun al economiei şi al artei în secolul al XX-lea îl constituie esteticul, aisthesis-ul, adică plăcerea sau "fericirea" atît de dragă utilitariştilor. Respingînd obsesia pentru muncă a burgheziei din prima fază a capitalismului, aceea a capitalismului industrial, arta modernă s-a făcut părtaşă la ceea ce azi numim financiarizarea economiei, adică la autonomizarea estetică a economiei virtuale de economia reală.
 
Aici se află nodul, cheia raportării artei contemporane la bani - adică la ea însăşi: în polemica şi chiar războiul dintre arta-muncă şi arta-speculaţie, dintre arta centrată pe producător şi arta centrată pe capriciile tot mai inconsistente ale consumatorului şi, deci, ale pieţei. În război se află două concepţii despre valoare: substanţială sau frivolă? Anti-estetismul deja consolidat al artei comporane este, de fapt, un anti-hedonism.
 
Munca este deci cea care separă arta de ea însăşi, miza discriminantă, miza critică.
 
Căci nu arta, mai exact ideea de artă, metafora artei, "valoarea adăugată" a ideii de  "creator", preluată atît de industriile de lux, cît şi de antreprenorul-erou sau, mai nou, de eroul-broker, este cea care întreţine "starea de spirit" generală care favorizează ceea ce J.-J. Goux numeşte "nebunia" finanţei, adică instabilitatea valorilor, pentru multe alte tipuri de mărfuri, pentru întreaga piaţă, de fapt? Nu tocmai ideea de artă, de "artistic", întreţine nebunia preţurilor şi confuzia profitabilă a valorilor, nu arta este oare principalul excitant simbolic pentru hedonismul contemporan? Şi nu tocmai cu această idee de artă - diseminată şi generalizată social - are de luptat arta?
 
Referinţele la bani ale artei contemporane sînt fie polemice, virulent-satirice, ceea ce ţine însă deja de un trecut istorizat, de postavangardă, fie lipsesc cu desăvîrşire, fie sînt vagi, circumspecte, în plină negociere, ca în cazul proiectului Dear Money, pe care cred că trebuie să-l privim şi ca pe un fel de cercetare de sociologie calitativă, "clinică". Cele mai consistente tendinţe mi se par, însă, cele care iau banul în serios, fără a-l dramatiza sau a-l deprecia, care adică nici nu-l critică şi nu-l resping facil, dar nici nu se prefac că nu există. Banul, ideea capitalist-monetară trebuie preluată, apropriată şi experimentată creativ.
 
Arta trebuie să se trădeze, adică se se întoarcă împotriva ei înseşi tematizîndu-se şi dezvăluindu-se ca participant, ca agent istoric principal la impunerea economiei bursiere a valorilor. "Revoluţia" artei moderne a mers mînă în mînă (în "congruenţă" sau în "omologie", cum spune Goux) cu "revoluţia" capitalului. Expropriată prin generalizare (victorie istorică ca a lui Pirus), prin estetizarea frivol-hedonistă a societăţii, arta trebuie să se re-aproprieze prin şi ca muncă (ţinînd însă, evident, cont, în mod critic, de evoluţiile însuşi conceptului de muncă), propunînd, prin depăşirea obiectului artistic (dar nu numai), un "dincolo de principiul plăcerii" (Goux demonstrează că şi psihanaliza participă la aceeaşi configuraţie epocală cu arta modernă şi economia neoclasică). În plină domnie a simbolului decuplat, autonomizat, arta nu poate face altceva decît să readucă realul economiei, adică măcar datele şi coordonatele economiei "reale", devirtualizînd moneda, capitalul.