Arta-muncă, sau apropierea banilor de om (II)

Arta modernă şi-a dezmoştenit urmaşii direcţi. S-a împărţit tuturor, făcîndu-se astfel mărunţiş. De o recuperare a "comorii pierdute" nu mai poate fi vorba, dar arta-monedă trebuie să-şi refacă valoarea. Şi n-o poate face decît interogînd, cercetînd, experimentînd raporturile ei intime, structurale cu banii.
 
E interesant de văzut cum simptomatizează arta contemporană, în cazul de faţă artiştii reuniţi în proiectul (panelul, "eşantionul") Dear Money, relaţia intimă a artei cu banii, arta bîntuită de capital, sau, mai bine spus, cum dezvăluie şi cum organizează ei arta ca teren de luptă între stafia "comunismului", adică fantoma tatălui ucis, a valorii-muncă şi a etalonului, şi "duhul aurului", adică spectrul capitalului, capitalul spectralizînd societatea, socialitatea.
 
De exemplu (şi fără nicio pretenţie de sistematicitate şi de exhaustivitate), formalizînd, legalizînd, doar aparent ironic, acceptarea neplăţii artistului, conferind caracter juridic decuplării dintre arta-muncă şi arta-bani, adică denunţînd faptul că din întregul cîmp al artei, tocmai producătorul, "tatăl", este exclus, exploatat, "ucis" (Biroul de Cercetări Melodramatice).
 
Sau filmînd omniprezenţa urbană a banilor-promisiune, fantoma profetică a finanţei, banul eschatologic bîntuind spectral societatea: banii lipsesc, deci sînt evocaţi, promişi peste tot. Şi dezvăluind vechimea istorică şi permanenţa transidiomatică a sărăciei, arhaismul cronic al banilor-lipsă, al leţcaiei din aparenta hipermodernitate a promisiunii capitaliste (Ion Grigorescu).
 
Sau exhibînd valoarea flotantă, abstractă a banilor (Mihuţ Boşcu). Sau denunţînd faptul de a gîndi totul prin raportare la bani, de a traduce totul în "echivalentul general" al banilor (Mixer).
 
Tematizînd banii, arta se tematizează pe ea însăşi, îşi tematizează propria devenire monedă-simbol desprinsă de economia reală a vieţii, propria complicitate la devaloriarea bursieră a vieţii. 
 
Banii sînt întotdeauna, prin ei înşişi, falşi. Mai exact, moneda e bîntuită de posibilitatea inerentă, structurală, de a fi falsificată. Reprezentare şi promisiune (de realizare şi materializare) fiind, banul este minciună. Prin ea însăşi, moneda e falsificabilă şi introduce, strecoară principiul falsificabilităţii. Banii actuali sînt cei mai falşi din istorie, au cedat înclinaţiei spre falsificare pentru că, nemaibazîndu-se înapoi, în urmă, în trecut, pe nimic, trebuie să convoace viitorul, să promită, să mintă că vor deveni realitate. Banii au fost falsificaţi pentru a nu mai încorpora munca, au fost virtualizaţi, semiotizaţi, estetizaţi ca să nu mai redea, să exprime, să reprezinte munca. Aşa cum expresiv semiotic, simbolic spune Goux, din tezaur, banii au devenit simple jetoane. Nemaiputînd să reprezinte, promit. Banii, aşadar, ca imposibilă fotografie, reprezentare a realităţii (Tudor Bratu).
 
Dar şi ca figurare non-substanţială a unui raport invizibil, pe care-l ascund. Banii exprimă nu substanţe, ci raporturi, trebuie să învăţăm să privim, să analizăm, să "citim" banii (Anca Benera & Arnold Estefan).
 
Imediată, brută şi frustă, dar fundamentală se dovedeşte a fi însă nevoia de re-apropriere a banilor, adică necesitatea de a re-materializa moneda dîndu-i corp, propriul nostru corp: scriind de mînă pe bani, noi re-scriem banii, adică le redăm (sacrificial) valoare. Grafic-intuitiv, asta se "traduce" prin tratarea monedei, de fapt a biletului de bancă, a bancnotei tipărite impersonal de către autoritatea emitentă care, teoretic, o garantează, ca pe un cec, scrisul de mînă pe bani funcţionînd ca nişte graffiti (Anetta Mona Chişa and Lucia Tkáčová). Banii sînt falsificabili şi chiar falsificaţi pentru că fac parte dintr-un lanţ substitutiv infinit, întreţinînd confuzia în privinţa identităţii; de aici, interogarea tichetelor de masă, un fel de monedă-cec emisă în nume propriu, dar trebuind să fie confirmată (banul-raport) (Cristian Rusu). Dar şi a scrie pe bani pentru a-i albi, "bani albi pentru zile negre", bani murdari (negri sau gri) spălaţi de artă (Aurelia Mihai).
 
Apoi, banii parazitaţi de viaţă, banii ca medium universal-viral (Coate-Goale), şi moneda ca schimb infinit, tocmai pentru că devenită neconvertibilă: cutia neagră a schimbului monetar, obiectul de artă însuşi ca schimb monetar circular, autoreferenţial (Daniel Knorr), gestul ambiguu, a da/a primi, stilizat spectral, în secţiune, structural (Geta Brătescu).
 
Să visăm, deci, bani, banii, pentru asta arta propune matriţe în gol, negative pentru pozitivarea proiecţiilor noastre onirice (Monotremu), banii înseamnă în primul rînd timp, imaginea îmbogăţirii rapide este ceasul scump, iluzia subordonării timpului, despre asta J. Derrida a scris o carte întreagă (Donner le temps. 1. La fausse monnaye, Paris, Galilée, 1991)  (Iepure-Górski). Arta a devenit aurul noii monede, falsa ei acoperire (Veda Popovici).
 
Bîntuiţi de banii-promisiune, noi nu putem, aşadar, decît să visăm banii şi să le scriem ca unor fiinţe dragi (Marina Albu), lăsînd "memoria individuală să performeze o apropriere" a lor (Ştefan Sava). O apropriere măcar fantasmatică a banilor, dar tocmai pentru a denunţa caracterul lor fantasmagoric, de pură "ficţiune" (Milton Friedman).
 
Emoţionalizînd şi corporalizînd raportarea la bani, introducînd banii în alt fel de jocuri şi supunîndu-i altor tipuri de investigare, arta contemporană pare a vrea să-i coboare atît din cerul atît de profitabil al abstracţiilor matematice fals raţionale, acolo unde ei devin simplu joc de-a realitatea, pe cheltuiala realităţii însă, cît şi din imensul potlatch al luxului contemporan. O încercare de secularizare a banilor, de apropiere a banilor de oameni, aşadar.