Separat de această temă, dar înrudite cu ea, merită comentate două etimologii: cuvântul monumentum a dat, în română, mormânt şi pavimentum, care a dat pământ. Despre raportul dintre monument, memorie şi monumentalitate am mai scris undeva (Arhipretexte, Dacia, 2002, cartea fiind forma contrasă a tezei de dcotorat în filosofie, din acelaşi an).
Dar măcar să stârnim curiozitatea cititorului, asemănătorului, fratelui (vorba poetului).
Există documentaţie arheologică puternică pentru sensul propriu al afirmaţiei lui Loos; dar, ca şi în cazul textului despre ornament, din care li se spune studenţilor doar mantra modernismului (Ornamentul e crimă!), ratând, astfel, semnificaţiile mai profunde ale manifestului, cred că merită mers un pas mai în profunzime. Desigur, semne care pot sugera amenajări ale spaţiului cutăror peşteri ca spaţii rituale destinate îngropării există destule. Mai mult, acestea preced (aflate în peşteri) orice altă formă de edificare pe care am putea-o, azi, recupera ca arhitectură prin definiţia acesteia, dată de Robert Venturi (adăpost decorat cu simboluri). Putem însă apela şi la interpretări: mormântul este o casă în perpetuitate, un loc de veci, cum spune, frumos, limba română; în acelaşi timp, monumentul (construcţie amintitoare) a dat şi monumentalitatea.
Cu alte cuvinte, spunând despre o clădire că este monumentală, invocăm, fie şi involuntar, mormântul originar. Despre multe astfel de edificii se spune şi acum, cu reproş, că au alură de mausoleu; or, mausoleele însele pot conţine în ele morminte, de regulă colective, rezultate dintre traumă gravă, cu multe victime. Mai altfel spus, cele două fraze invocate sunt, de fapt, una singură. Cred că o analiză formală ne poate produce legătura dintre sarcofage greco-romane şi macheta prezumată a templului din Indor, a lui Brâncuşi. De altfel, legătura este biunivocă, din nou, câtă vreme multe asemenea sarcofage (am văzut zeci la Muzeul de Arheologie din Istanbul) invocă ele însele forme arhitecturale, de regulă domestic(it)e; şi, convers, casele sunt locul în care se moare câte puţin, în drum spre locuinţa cea mai de pe urmă. În civilizaţia Gumelniţa s-au găsit foarte multe machete de case, sau de interioare de case, împreună cu care răposatul era îngropat. Să fi fost o casă a sufletului, sau doar semnul unei nostalgii faţă de despărţirea de casa vieţii?
În ce priveşte a doua temă, vom observa că, pentru a avea pământ, uneori trebuie să fi avut, înainte de asta, pavimentum. Cu alte cuvinte, pământul nu e praf şi pulbere, ci descompunerea unei civilizaţii urbane în cele din care va fi fost alcătuit. Mi-ar plăcea să am răstimpul de a confrunta teoria heideggeriană cu privire la Originea operei de artă şi raportul acesteia cu întreita propunere a pământului în operă, cum elegant se numeşte o carte, accesibilă şi în română. Pentru că una este să transfere informaţie noii clădiri un sol natal virgin şi alta unul cu memorie, cum sunt siturile arheologice. Termenul median, revelat prin descărcarea de sarcină arheologică, pare să lipsească, dacă nu textului invocat, măcar celui secund, cel din Genius Loci, cartea lui Christian Norberg Schulz. Or, pentru o reîntemeiere a teoriei arhitecturale derivate dintr-o filosofie a locului, merită dezvoltate toate consecinţele ce derivă din rolul monumental, memorabil, al arhitecturii trecute care se dizolvă, deodată cu amintirea sa, în(tru) pământ...
