13.01.2015
Am scris, cu ani în urmă, după atacurile teroriste de la Madrid mai cu seamă, despre rolul urbanistic al fricii. Curioşii pot găsi textul chiar în arhiva rubricii care, am uitat să aniversez la momentul potrivit, a împlinit deja zece ani. În afară de căsnicie şi de profesie, este lucrul cel mai durabil dintre câte am făcut, deocamdată. Mulţumesc, LiterNet.

În esenţă, argumentul meu este următorul: atacul terorist, din 2001 încoace, vizează instanţe ale spaţiului public mai degrabă decât persoane individuale reprezentative. Întrucât civilizaţia occidentală este eminamente urbană, iar urbanitatea se centrează în acel tip de spaţiu către care ne îndreptăm deliberat, pregătiţi, spre a vedea neîngrădit şi de jur împrejur şi pentru a fi văzuţi, în acelaşi timp (am definit aici spaţiul public în elementaritatea lui), pentru ca, ajunşi aici, să adăugăm vizibilităţii proprii şi alte activităţi: negociere, decizie, schimb de bunuri simbolice, de limbaj, de bunuri fizice (comerţ). Înspăimântarea ar trebui să aibă ca efect deşertarea spaţiului public şi ascunderea în case, îndărătul sentimentului că spaţiul privat, dacă nu intimitatea de-a dreptul, să ne scape de vederea frontală a morţii (sau de ameninţarea iminenţei acesteia). În oraşul islamic, nu există un echivalent al spaţiului public urban decât, uneori, în relaţie cu spaţiul sacru: curtea moscheei. Medina nu conţine clădiri, ci ţesut urban a cărui interioritate este sever controlată.

Reacţia decidenţilor de la NY a fost corectă, în logica acestei observaţii: accentul reconstrucţiei căzând pe refacerea, ca să nu spun de-a dreptul îmbunătăţirea spaţiului public de la WTC. La gara Atocha, la Madrid, s-a adăugat un memorial sub o intersecţie tangentă gării propriu zise. Spaţiul public trebuie menţinut deschis cu orice preţ, pentru că este o marcă identitară a acestei civilizaţii. Cu orice risc, trebuie să ne ducem deliberat împreună cu ceilalţi, alături de ei. Nu trebuie neapărat să utilizăm, să confiscăm spaţiul public pentru proteste, oricât de îndreptăţite ne vor fi părând acestea şi oricât de (ne)studiată va fi fiind spontaneitatea ocupării lui. E suficientă plimbarea, cumpărătura, admirarea celuilalt, comentariul aparte.

Deocamdată, reacţia este mai degrabă de neîncredere, dinaintea acestui rol urbanistic al fricii. Eram la Tilburgh, la o conferinţă internaţională dedicată proiectului Brabandstadt. Despre acesta, cu altă ocazie. Acolo, am încercat să trag un semnal de alarmă, acesta, asupra ţintei reale a terorismului urban. Am fost considerat defetist şi comentariile erau jumătate ironice. A doua zi a conferinţei, însă, norocul receptării mi s-a schimbat: tocmai ce fusese prins, la Amsterdam, un flăcău care plasa o încărcătură explozivă într-un asemenea loc public... Mai că n-am fost întrebat, abrupt, de unde am ştiut!?!

Lucrurile nu se vor opri aici. Uitaţi-vă ce schimbări importante a produs, în configurarea spaţiul aeroporturilor existente şi, mai ales, în al celor viitoare, acest ritm extrem de lent al fluxurilor de pasageri care trec prin filtrele de securitate. Dintr-un "fascicol de relaţii" (cum definea M. Foucault trenul), spaţiul a început să băltească, să fie nevoie de locuri mai multe de odihnă, chiar de somn. Proiectarea clădirilor înalte a fost sever afectată de atacul la adresa WTC, în sensul rezistenţei la impact şi al regândirii căilor şi vitezei de evacuare, în caz de urgenţă. Mă aştept, deci, într-un interval rezonabil de timp, începând dinspre occident, să apară consecinţe urbanistice semnificative ale fricii. Aproape că sunt tentat să anticipez câteva dintre acestea.

Dar nu o voi face acum şi aici. Deocamdată, trebuie să ne reculegem după evenimentele de la Paris şi, în timp ce scriu, de la Hamburg...

0 comentarii

Publicitate

Sus