"The architecture of Catholic churches mimics the female body: the outer portals serve as labia majora, the inner portals as labia minora, the side altars as ovaries, and the high altar the uterus at the heart of the swelling dome that holds the body of the faithful." (Gloria Steinem)[i]
Relaţia arhitecturii cu trupul uman pare a fi triadică. Mai întâi, corpul pătrunde în arhitectură a priori, configurând-o prin a) măsura cu care omul îşi apropriază realul (cot, palmă, picior) şi îl modelează / reproduce mai departe, sau b) prin mimesis. Dar măsura umană, după ce a "defrişat" realul, se ocultează în proporţie, unde - în schimb - devine vădită ordinea - sacră în toate culturile. Şi cum nu o dată creaţia însăşi este antropomorfizată, prin sacrificiul omului / uriaşului prim: Ymir, Purusha sau P'an-ku (Eliade, 1992: 54), rezultă că orice modelare a ei - de pildă arhitectura - este cu necesitate ea însăşi antropomorfă.
În al doilea rând, trupul ar pătrunde în arhitectură prin "recunoaştere" a posteriori - o lectură a arhitecturii existente şi, apoi, o irigare a celei virtuale prin prisma unor modele interpretative îndatorate imageriei corpului. Este locul geometric al semioticii şi al teoriei sistemelor. După Heidegger, apare un alt topos al recunoaşterii/identificării fiinţei cu arhitectura pe care o locuieşte - cel al fenomenologiei arhitecturii.
În fine, modernitatea târzie şi - mai ales - postmodernismul vor tinde, ca un feed back al recunoaşterii semiotice, mai sus amintite, spre recuperarea corporalităţii arhitecturii, încercând să substanţieze prin retorica mimesis-ului taina ce parcă se pierduse de veacuri prin dez-vrăjire: bionica şi citatele cu funcţie estetică, walking cities (Archigram) şi face-houses, edificiile zoomorfe ale lui Saarinen şi casele explicit falice ale lui Tigerman, toate acestea par a fi serii anamorfice ale antropomorfismului, "deformări plastice" ale temei în chestiune.
Problema antropomorfismului arhitecturii a fost pătrunsă metodologic în felurite chipuri. Putem discuta despre interdependenţa dintre organizarea socială şi forma habitată, despre relaţia biunivocă gen (gender) - spaţiu înzidit, despre ritualuri, etnosemantică, sau, ca Erwin Goffman, despre abordări dramaturgice asupra auto-prezentării eu-lui. Ne vom limita dar la a interpreta "origini" şi modele exemplare (arhetipuri) ale acestui: a) transfer (dacă presupunem un raport cauzal, centrat pe mimesis, între fiinţa umană şi arhitectură); sau b) proces de contaminare simbolică (dacă acceptăm o interfaţă între om, real şi arhitectură, aflată deasupră-le).
Corpul are de-a face cu începuturile arhitecturii, când nu le este de-a dreptul cauză primă, ne asigură Vitruvius in De Architectura. Ordinele clasice sunt, conform acestui tratat, transpuneri eseţializate în piatră, de chip/trup-uri. După Vitruviu, nu arhitectura apare întâi, ci adăpostul. Întâi este mimesis-ul, dar ulterior corpul se esenţializează în zidire prin măsură, pentru ca, evanescent, să se distileze în proporţie. Cariatidele, ca şi între oameni poartă un păcat originar, pe când atlantul e glorios. Ultimele variante pe care le cunosc sunt soldaţii de la intrarea în Muzeul Militar Naţional şi cei şase + unu pitici de la Hotelul Disney, arh. M. Graves.
Nu doar trupurile stau drept muză pentru arhitectură, dar şi - viceversa - trupul însuşi este (ca) un templu, devreme ce are proporţii divine, fiind receptacol însuşi chipului lui Dumnezeu: "Cei patru: pământul şi cerul, divinii şi muritorii formează un tot, plecând de la o unitate originară." (Heidegger, 1995; 180) Înscrierea corpului în astfel de proporţii optime (secţiunea de aur, şirul lui Fibonacci, Modulor-ul lui Le Corbusier), figuri geometrice prime - pătrat şi cerc la Vitruvius şi Leonardo - corpuri "platonice") este similară identificării traseelor regulatoare pentru arhitectură. Altfel spus, geometria este un limbaj de operare" al realului, inclusiv al viului din el, limbaj care ne vădeşte totodată premizele pentru amplificarea/ densificarea, prin demiurgie secundă (i.e. arhitectură), a acestui real.
[i] Militantă feministă americană, citată în The Times din 16 februarie 1996, la apariţia cărţii Gloria Steinem: The Education of a Women de Carolyn Heilbrun.