Spaţii reziduale, arhitectură tânără

La Paris, ministerul lucrărilor publice a pus la lucru un proiect de recuperare şi valorificare a acestor parcele ambigue, de interstiţie între cele două forme de posesiune (publică şi privată); locuri pe care nici proprietarii singuri şi nici primăria nu le-ar putea dezvolta ca atare.
 
Până aici, nimic special. Astfel de parteneriate se practică şi la noi, de regulă pe seama şi în paguba interesului public, câtă vreme interesul public nu este augmentat de o politică urbană în domeniu. Suntem confruntaţi cu următoarea situaţie: primăriile par să se ocupe, mai nou, doar de marile proiecte urbane,în care ele sunt partenerele marelui capital privat străin, deci "jucători", iar nu regulatori ai jocului, adică "arbitri". Dacă se adaugă acestei disproporţii şi "avantajul terenului", al cărui preţ a ajuns handicapant pentru dezvoltatorii de proiecte pentru piaţa dedicată clasei mijlocii, emergente, atunci avem un tablou al injusteţii cu care ne confruntăm: pentru propriile sale proiecte, statul şi localităţile sunt "mumă", iar pentru cele exclusiv private, ele sunt "ciumă"; sau, în cazurile cele mai "fericite" - mumă vitregă. Bucureştii abundă în astfel de locuri "neconstruibile". Multe PUZ-uri încearcă să schimbe, cu varii resurse de noroc şi influenţă, statutul lor spre a deveni vandabile şi/sau construibile.
 
Dar proiectul galic, care constituie pretextul acestei intervenţii, mai are o componentă esenţială: dezvoltarea acestor parcele conjugate şi stranii ca formă se face exclusiv prin proiecte de arhitectură destinate celor mai tineri arhitecţi, care, astfel, au acces la comenzi de timpuriu, îşi pot construi un portofoliu şi, mai ales, pot contribui cu imaginaţia lor debordantă şi, încă, nerutinată la oferirea de soluţii la problema ridicată de aceste "altfel de spaţii" (în accepţiunea binecunoscută oferită conceptului de filosoful francez Michel Foucault în textul său eponim). În plus, există şi un avantaj nemărturisit al angajării tinerilor, dincolo de apelul la rezervorul incipient de imaginaţie spaţială:costul scăzut al unor atare concursuri dedicate exclusiv lor, câtă vreme presupune "doar" atribuirea lucrării ca urmare a câştigării competiţiilor.
 
Fireşte, este aici un "doar" esenţial: el presupune modificarea legislaţiei licitaţiilor, pentru disocierea între concursul de arhitectură şi licitaţia pentru edificarea rezultatului concursului anterior organizat. De asemenea, acest "doar" mai ascunde o plângere: aceea că, până acum cel puţin, nici un concurs de arhitectură, dintre , vai! puţinele organizate în România post-decembristă nu s-a finalizat. Adică, pe scurt, toate sunt ratate: fie nu sa acordat "lozul cel mare", fie, dacă s-a acordat, el nu a însemnat şi atribuirea lucrării câştigătorului competiţiei fie, şi mai frustrant, dacă se va fi atribuit teoretic proiectarea, practic clădirea nu a fost încă executată. Din agenda UAR/OAR de după 1989, nu cred să existe o restanţă mai dureroasă decât succesivele tentative avortate de a scrie şi a impune în parlament o lege a concursurilor de arhitectură. Culmea, ultimul contra-exemplu la idea de concurs de arhitectură priveşte chiar Parlamentul, mai precis spus tăpşanul care-l înconjoară. În absenţa legislaţiei care să disocieze între arhitectură şi licitaţia publică pentru construire, toate concursurile par, dacă nu chiar şi sunt, aranjate dinainte. Scepticismul tinerilor arhitecţi, sau a arhitecţilor români în genere, de a participa la bruma de competiţii care, totuşi, se mai organizează, nu face decât să le transforme în profeţii care se auto-împlinesc: devreme ce participă doar cine trebuie, fireşte că nu câştigă, pe partea cealaltă, decât cine se ştia că va câştiga de la bun început. Or, dacă reprezentanţii interesului public ar şi acta în această ipostază pe care rar o onorează, ei ar trebui să înţeleagă că singura cale de a impune calitate în mediul nostru construit este instituţia transparentă a concursului de arhitectură.
 
Au rezultat astfel, din experienţa pariziană, case ciudate, scuaruri neaşteptate, monumente rezolvând intersecţii de nerezolvat, spaţii pietonale de tip pasaj sau locuri protejate pentru întâlniri între semeni., pe grupuri ghidate de aceleaşi pasiuni şi vârste (şahişti, microbişti, skate-board-işti etc.). Majoritatea sunt menţionate în ghidurile de arhitectură contemporană a Oraşului Luminilor. Multe dintre ele sunt remarcabile şi, poate, la proxima vizită ghidată a aleşilor locali în "Marele Bucureşti de pe Sena", li se vor arăta acestora şi rezultatele competiţiilor de felul acestora. Mai pe scurt, concursurile dedicate spaţiilor reziduale transformă un handicap urban într-un motiv de încântător pelerinaj.