Cuvânt înainte - De ce această carte?

Citiţi un fragment a din această carte.


Un vechi proverb budist, pe care îl îndrăgesc atât de mult, încât îl repet întruna (doar-doar l-om lua în serios!), ne îndeamnă să fim atenţi la cum gândim pentru că gândurile noastre devin vorbe, vorbele devin acţiuni, acţiunile obiceiuri, obiceiurile formează caracterul, iar caracterul devine destin.

Caracterul devine destin?! Ce idee copleşitoare... Adică trăim după cum gândim?!

Despre această idee simplă este cartea: despre cum am putea gândi diferit ca să trăim mai bine. Nu doar individual, ci mai ales colectiv, ca o comunitate. Este o carte despre ce-mi doresc pentru România la 25 de ani de libertate.

Lucrul pe care mi-l doresc e simplu - dar nu simplist. Mi-aş dori să înţelegem că nu suntem "victimele" nimănui, nici în plan intern şi nici extern, nici ale politicienilor (pe care noi îi lăsăm să-şi facă de cap cu banii noştri), nici ale străinilor, ale multinaţionalelor sau ale conspiraţioniştilor de tot soiul - ale nimănui!

Aş vrea să integrăm profund ideea că de noi şi de atitudinea noastră depinde maniera în care trăim, individual şi împreună - în belşug sau în sărăcie, în voie bună sau în frustrare, în bucuria proiectelor sau în resemnare etc.

Mi-aş mai dori să vedem că în lumea "normală", civilizată spre care tindem, în Occident, oamenii gândesc şi se comportă într-un anumit fel, de aceea au reuşit să dezvolte de-a lungul timpului instituţii care produc bunăstare.

Ah, veţi spune, stai aşa, că e criză şi în Vest, e şomaj şi e multă lume amărâtă şi frustrată şi la ei. Aşa este. Dar ce ne opreşte, dacă ei stau pe loc, să le-o luăm noi înainte? Că, slavă Domnului, avem resursele şi inteligenţa şi tot ce ne trebuie ca să-i ajungem din urmă, ba chiar să-i depăşim - n-ar fi asta o provocare demnă de noi, adică suficient de măreaţă "ca să ne ocupe tot timpul", cum ar spune ştiţi voi cine...?

Pe scurt, mi-aş dori să vă conving că "mentalitate" nu înseamnă "fatalitate" şi că avem în mâna noastră propriul destin.

Cu siguranţă, mulţi nu au aşteptat această carte ca să înţeleagă cât de mult suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în democraţie. Dar în spaţiul public românesc ne-ar prinde bine să ne reamintim mai des că ne croim singuri viaţa - prin ricoşeu, transformându-le şi pe ale celor din jur! Să realizăm că, la nivel individual sau colectiv, aceeaşi lege implacabilă a conştiinţei de sine dictează soarta fiecăruia dintre noi!

Da, veţi spune, dar nu eu am ales să-mi moară soţul, să-mi pierd slujba sau să trăiesc în altă ţară decât a mea. Aşa este şi toate astea mi s-au întâmplat şi mie. Pe parcurs însă mi-am însuşit ceva de preţ: chiar dacă nu eu aleg circumstanţele vieţii mele, am control deplin asupra reacţiei mele la aceste circumstanţe! Capisci? - cum ar spune un amic italo-american: ai înţeles?

Am învăţat de mult - şi nu doar teoretic, din ştiinţa politică, ci chiar din experienţa traiului în multe ţări - că bunăstarea e produsul instituţiilor şi că, la rândul lor, instituţiile reflectă valorile individuale şi de grup. Valorile sunt cheia pentru că ele ordonează ce este important. Michael Porter o spune despre companii, dar ideea se aplică peste tot, inclusiv la comunităţi mari cât o ţară: "Cultura - în sensul de valori - mănâncă strategia pe pâine la micul dejun". Cu alte cuvinte, indiferent de intenţii şi de planuri, valorile transformă viaţa indivizilor şi a comunităţii. Cât de des ne întrebăm care sunt valorile României? Sau ale noastre, personal?

Multe dintre valorile - şi etica - comuniste au rămas încă intacte (aşteptarea ca statul să ne "dea" sau "averea statului este şi a mea când sunt la putere" ar fi doar două exemple) şi ne mirăm că ne lovim de exigenţele democraţiei.

De mult mi-am luat ca misiune în viaţă să sprijin oamenii să descopere legătura dintre felul cum trăiesc şi valorile pe care le exersează - dar abia recent am făcut-o şi profesional. Oamenii care îşi identifică propriile valori sau exersează unele noi au o perspectivă mai clară şi trec prin viaţă mai uşor - îmi doresc să obţinem ceva similar din cartea de faţă, şi anume să înţelegem mai clar cine suntem şi cum dorim să fim.

Această carte nu e totuşi un "îndrumar" - spre deosebire de workshopurile mele, ea nu oferă reţete. În paginile ce urmează veţi găsi în schimb unele dintre reflecţiile mele din ultimul sfert de veac în România. Nu este aici tot ce am scris în acest răstimp, dar sper că am putut reţine măcar o parte din ce merită citit sau recitit - dacă nu e prea pretenţios să gândesc aşa...

Poate că, într-un fel, am făcut această carte şi pentru mine - ca răspuns la o primă întrebare de bilanţ: după 25 de ani în România, ce am lăsat, concret, în urma mea? Bineînţeles, sunt tare mândră de ce am putut sădi deja în oameni şi în instituţii, dar se înţelege oare de ce am revenit ca să-mi leg din nou destinul de România, după ce mă despărţiseră de ea o viaţă şi un ocean!?

Mi-aş fi dorit să mă găsesc într-o poziţie cu un impact sporit - din care să ne pot insufla mai mult curaj şi mai multă încredere în noi înşine, în capacităţile noastre. Nu din vanitate, căci nu despre persoana mea e vorba, ci despre nişte idei pe care, în virtutea şansei de a mă fi format o jumătate din viaţă în străinătate, am reuşit să-mi însuşesc şi aş dori să le transmit mai departe.

Cred cu fermitate că noi, românii, avem absolut tot ce ne trebuie pentru o viaţă de succes - ne lipseşte doar conştiinţa că avem tot deja!

Dacă mă uit în urmă, îmi pare că în aceşti 25 de ani am parcurs cu toţii un drum iniţiatic - ne-am consumat şi am schimbat multe în exterior, dar adevărata transformare s-a produs în noi mai degrabă decât în afara noastră. Ce am învăţat în tot acest răstimp despre viaţa în libertate, care să ne croiască un trai mai bun tuturor?

Văd tinere generaţii însetate de adevăr şi de cunoaştere de sine. Mai ales lor sper să le fie utile paginile ce urmează, pe care le-am organizat în şase părţi.

După aceste preliminarii despre carte şi câteva cuvinte despre mentalităţi, în partea a II-a vorbesc despre valori şi mai ales reflectez la etica libertăţii. Dacă traiul în libertate ne dă dreptul să nu urmăm nici un precept moral, cum convieţuim fără a ne scoate ochii? Îmi place mult formula americană "Libertatea mea de a întinde braţul se opreşte la nasul tău!". Dar cum să ştiu unde ţi-e nasul dacă nu te cunosc şi nu putem dialoga? În străinătate, am scris texte serioase, "academice", despre o zicală foarte românească pe care, dacă am aplica-o, am rezolva multe dintre frământările lumii - vă las să o descoperiţi, declinată mai ales în "Minima moralia" şi în textul prezentat la o conferinţă de filosofie din Elveţia, intitulat "Există o etică a libertăţii?". Dacă aş aborda din nou aceeaşi temă astăzi, după 25 de ani în România, probabil aş trata-o altfel, mai jucăuş, şi m-aş gândi mai curând la o metodă de a-i face pe oameni să experimenteze pe pielea lor toate stările pe care le induc celor din jur prin acţiunile şi vorbele lor. De aceea, în textul despre mondializare, conchid cu o nouă urare, pe care vă invit să o încercaţi şi voi - când vreau să-i mulţumesc cuiva, adaug: "Să ţi se întoarcă însutit!". Astfel sper ca oamenii să realizeze în fine că, în viaţă, primim cu toţii ceea ce oferim.

În partea a III-a mă uit la cum am fost educaţi şi încep cu un eseu despre politica şi presa din România. Continui cu un text mai stufos despre diferenţele dintre tiparele mentale moştenite din comunism şi cele din democraţie, apoi vorbesc despre lipsa de reformă din administraţie, despre principiile după care ar trebui să se transforme şcoala şi, în fine, mă revolt de cât de puţin taxăm transgresia - şi totuşi, ne mirăm că România se schimbă aşa de greu... Cum să se schimbe oamenii dacă noi nu reacţionăm în nici un fel când vedem pe cineva călcând normele legale, morale sau ale bunei-cuviinţe? Pe cine aşteptăm să facă ordine? Iar vrem "cu biciul" sau poate aşteptăm să ne salveze cineva de noi înşine? Închei partea a III-a, despre cum am fost educaţi, cu o mică dedicaţie pentru bărbaţii moderni, o reflecţie despre ce am învăţat de la Eurovision şi, în final, câteva lucruri pe care le-am înţeles în urma tentativei de întâlnire cu Steve Jobs.

În partea a IV-a mă prezint în fine. Încep prin a povesti cum - şi de ce - m-am întors în România în '90, iar apoi, în "Cele 4 dimensiuni ale feminităţii româneşti", mă gândesc cu voce tare la cine sunt eu în raport cu viaţa, munca, divinitatea şi societatea. În textul despre femeile din viaţa publică descriu o parte din parcursul meu şi, între altele, reflectez la avantajele pe care le-am avea, ca societate, printr-o reprezentare mai echitabilă a femeilor în spaţiul public; apoi includ un mic text apărut într-o revistă în care i-am împărtăşit jurnalistei câteva principii din educaţia mea. Închei cu capitolele introductive ale celor două cărţi coordonate de mine, una despre românii reveniţi acasă, iar cealaltă despre străinii stabiliţi la noi, în speranţa că veţi împărtăşi şi voi motivele încrederii pe care o am în România.

Partea a V-a reia o temă cu care m-am confruntat pe plan profesional când lucram pentru ONU, şi anume inabilitatea noastră de a valoriza experienţa tranziţiei pe care tocmai o traversăm. Am fost şi noi beneficiarii asistenţei internaţionale în anii '90, înainte să intrăm în UE, iar acum, ca membri, ni se cere să contribuim, la rândul nostru, la ajutorarea ţărilor mai slab dezvoltate decât noi. Dar, pentru că e vorba despre un procent din PIB, îmi pare că ne ascundem capul în nisip ca struţul, în loc să vedem cât de mare este oportunitatea să "vindem" altora pur şi simplu experienţa noastră, fără să facem un efort financiar. Din raportul de 50 de pagini pe această temă făcut pentru Ministerul Afacerilor Externe (MAE), am extras doar pagina de sumar. În schimb, am elaborat mai mult pe marginea problemei asistenţei pentru dezvoltare, în două-trei articole publicate în presă şi reproduse aici. Am adăugat şi două articole despre cum apare România în UE şi un eseu mai lung despre politica noastră externă la Marea Neagră. Închei cu un articol care mi-a fost solicitat de cotidianul englez The Guardian, ce îmi cerea părerea despre posibila emigraţie românească în Marea Britanie după ridicarea sancţiunilor de pe piaţa muncii.

Următoarea parte, a VI-a, reia vechi teme politice care mă frământă, cum ar fi revolta pe care o simt faţă de indolenţa autorităţilor - propun, ca sancţiune, să facem chiar grevă fiscală dacă tot nu-şi văd de treabă. Urmează alte reflecţii despre serviciul public, comparând România interbelică (despre care ştiu din familie) cu politica de astăzi. În plus, am inclus şi două texte scrise în febra actualităţii, unul despre sensul manifestărilor din ianuarie 2012 şi altul despre nemulţumirea mea legată de felul cum este condus actualmente Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), pentru care am candidat la alegerile din 2012 şi din care am ieşit când am văzut că membrii săi nu trăiesc conform valorilor partidului nici măcar în interior. La sfârşitul acestei părţi, am adăugat două texte despre beneficiile egalităţii de gen în politică, precum şi un text academic - dar cu implicaţii politice şi practice - despre paradoxurile naţionalismului românesc, scris pe când eram masterandă în filosofie politică la New York.

În fine, dar nu în ultimul rând, partea a VII-a este despre societatea civilă în cadrul căreia am militat, la finanţarea căreia am contribuit (în anii '90, din poziţia privilegiată pe care o aveam la Fundaţia Soros) şi în care mai activez şi acum prin "Erupţie Anticorupţie" şi prin programele fundaţiei SynergEtica, al cărei motto este "Împreună suntem buni!". Chiar cred acest lucru despre România - împreună suntem chiar buni, ne trebuie doar mai multă încredere în noi! Am deschis această parte cu un text extras din primul Raport Anual al Fundaţiei Soros, reprodus aici deoarece explică motivaţia finanţărilor oferite de fundaţie. Pe lângă activismul civic în diverse ONG-uri şi analizele despre societatea civilă, dintre care una se regăseşte aici, mă mândresc de asemenea cu un magnum opus de aproape 500 de pagini, pe care l-am scris în 8 ani de studiu şi cercetare, pentru a obţine titlul de doctor în ştiinţe politice la Paris. Recitind teza pentru a extrage câteva pagini relevante pentru această carte, am regretat că nu mi-am făcut timp până acum să o traduc în română şi să o public, pentru că munca de titan pe care am depus-o ca să inventariez şi să analizez începuturile societăţii civile româneşti poate fi utilizată şi de alţi cercetători interesaţi de diferenţele de asociativitate dintre regiunile României. Tot în această parte am introdus şi ultimul text scris în 2014 despre societatea civilă, o retrospectivă a evoluţiei României între forţa politică şi puterea civică. Închei cu un text scris la "majoratul" României postdecembriste, pentru că aceeaşi urare pe care o făcusem ţării când noua Românie avea doar 18 ani este valabilă şi acum, la 25 de ani.

Nici una dintre paginile ce urmează nu ar fi fost posibilă fără "îngerul meu păzitor", Denise Andreea Mihalache, colaboratoare fidelă şi atentă, căreia îi datorez această carte. La doar 23 de ani, are deja înţelepciunea unui bătrân trecut prin viaţă, puterea de muncă şi prospeţimea tinereţii, dar şi o voinţă de fier şi o tenacitate pe măsură - nu am auzit-o plângându-se niciodată că ceva e prea mult, prea greu sau prea urgent şi nu ştiu cum reuşeşte să îşi păstreze acelaşi surâs senin şi voia bună indiferent de complexitatea problemelor pe care le are de rezolvat. Această carte există datorită sârguinţei şi devotamentului ei de a căuta şi a pune cap la cap articolele vechi şi noi, cu o seriozitate pentru care îi mulţumesc din suflet.

De asemenea, le mulţumesc tuturor membrilor echipei Polirom pentru răbdare şi profesionalism; în special le sunt recunoscătoare lui Silviu Lupescu, lui Adrian Şerban, Emei Stoleriu, Ioanei Aneci, lui Radu Răileanu, Claudiei Fitcoschi, precum şi traducătorilor: Miruna Andriescu, Crăiţa Florescu, Ramona Lupu, Cezar Petrilă, Romana Anca Rădulescu şi tuturor celor implicaţi în producţie şi distribuţie, ale căror nume nu le cunosc, dar a căror muncă face cartea aceasta mai bună. O mulţumire specială pentru Ioana Aneci, menţionată deja, care nu numai că a editat versiunea română, ci a tradus şi a editat texte din engleză.

În fine, dar nu în ultimul rând, un gând plin de duioşie pentru mama mea, Sanda Budiş, care de 88 de ani iubeşte România cu pasiune, şi pentru familia mea. De asemenea, toată gratitudinea mea pentru cele trei ţări ale căror culturi m-au format şi m-au făcut să fiu astăzi cine sunt: România, Elveţia şi Statele Unite ale Americii.

(Bucureşti, 9 noiembrie 2014)