Există un magnetism indiscutabil al lucrării ce poartă numele Carmina Burana. Uneori o asemăn cu un borcan cu miere. Într-un eventual top al popularităţii aşa-numitei muzici culte, cred că această lucrare s-ar înscrie pe unul dintre primele locuri. De aceea, probabil, a şi beneficiat de atâtea preluări în contexte dintre cele mai diverse, de la spoturi publicitare la spectacole de muzică pop.
Privind în primele minute ale lucrării patima cu care participau la producţie cei şase tineri percuţionişti ai Orchestrei Naţionale Radio – o partidă formidabilă, de altfel – am avut o evidentă senzaţie că şi pentru ansamblurile aflate pe scenă a cânta Carmina Burana - este o plăcere, cel puţin la fel de mare ca pentru public a o asculta. Din păcate, această cantată scenică de spirit “păgân”, în care Orff încearcă să regăsească forţa genurilor dramatice primitive, cu scriitura lor martelată şi simplificată, nu este pe atât de simplu de interpretat pe cât de uşor e de receptat, aşa că vom marca o singură evoluţie solistică remarcabilă – excepţionalul tenor Valentin Racoveanu, cu atacuri ferme, o intonaţie perfectă şi un gen de frazare extrem de eficient, conturând soloul său central cu o intuiţie stilistică remarcabilă, apelând exact la acel gen de expresivitate potrivit pentru spectaculoasa sa arie. Trioul solistic i-a mai cuprins pe Mihaela Stanciu şi Ştefan Ignat (destul de inegal pe parcursul lucrării), Orchestra Naţională, Corul Academic şi Corul de Copii Radio, la pupitru Milen Nachev.
Celebra cantată a lui Carl Orff, a cărei premieră a avut loc în 1937, în Germania celui de-al III-lea Reich, a fost primul lui mare succes, care a căpătat chiar din acea epocă proporţii mondiale. Totuşi, între elite, dar şi în lumea specialiştilo s-a reproşat de multe ori Carminei burana estetica muzicală de simplicare forţată, martelarea ostinată, sacrificând totul impactului fizic. În plus, luând în consideraţie Carmina burana în relaţie cu temele pe care le tratează (şi care provin dintr-o alegere foarte clară a autorului între cele 200 de piese ale manuscrisului originar), putem considera ca brutală, colectivă şi ostentativ virilă această exaltare a dragostei şi a primăverii. Textul utilizat este o selecţie din Benediktbeurer Handschrift, ce a avut drept criteriu identificarea unei componente erotice şi/sau satirice a versurilor. Am putea resimţi în toată această exaltare a energiei, în acest refuz obsesiv al oricărei asimetrii, o eventuală evitare a potenţialului fanteziei şi capriciului, care marchează un material muzical din cele mai simple, în numele unei eficacităţi implacabile. Totuşi, ar fi stupid să negăm din principiu talentul autorului. În plus, trebuie să recunoaştem că este dificil de rezistat în faţa corului ce încadrează lucrarea, cunoscut de toţi, O Fortuna.
Sala Radio a fost arhiplină, afişul concertului de vinerea trecută atrăgând irepresibil. Eduard Tumagian în Cântecele şi dansurile morţii de Musorgski a fost, ca şi în concertele anterioare, un tragedian autentic, decodificând sincer şi autentic profunzimea şi dramatismului acestei muzici. Se ştie că estetica lui Musorgski nu urmărea “frumosul” în sine şi cu atât mai puţin “abilitatea”, ci mult mai degrabă “adevărul”, iar Eduard Tumagian ştie să transmită publicului acest adevăr cu o forţă irezistibilă. Musorgski este unul dintre acei curajoşi care, în anumite epoci, şi-au asumat această sarcină necesară: reînnoirea îmbinării dintre muzică şi adevăr. Chiar dacă au venit pentru Carmina burana, cei aflaţi în Sala Radio la acest concert au avut ocazia să trăiască şi o experienţă muzicală profundă - Cântecele şi dansurile morţii de Musorgski.