Trăim în evenimente, căutăm evenimente, nu mai putem respira fără evenimente. Este şi acesta un motiv pentru care s-a inventat anul Enescu în 2005, anul Mozart în 2006, evident fiecare dintre ele cu anvergura proporţională cu popularitatea numelui respectiv în lumea muzicii, a iubitorilor şi degustătorilor acestei arte.
Dacă tot am păşit cu hotărâre, la braţ cu această rubrică, în anul Mozart, în care se aniversează 250 de ani de la naşterea la 27 ianuarie 1756, la Salzburg a lui Wolfgang Amadeus Mozart, vom marca discret câteva repere ale acestuia din a doua parte a stagiunii de concerte şi spectacole bucureştene, poate cea mai aşteptată fiind spre finalul lunii ianuarie premiera Operei Naţionale din Bucureşti cu Cosi fan tutte de Mozart, o producţie venită după multe luni de “linişte”, care au însoţit schimbările de directori ale teatrului bucureştean. Se aşteaptă ca această premieră să marcheze pozitiv instalarea la conducerea Operei a scenografului Cătălin Ionescu-Arbore, nume ce inspiră încredere în ideea că modul românesc de a privi scena lirică mai poate fi desprăfuit şi sincronizat, într-un final, cu viaţa culturală internaţională reală, nu cea pe care o invocăm uneori, incomplet, pentru a ne căuta scuze.
Filarmonica “George Enescu” a fost cea care a deschis seria spectacolelor din seria Mozart, chiar în prima săptămână a anului, cu concertul din seara de 5 ianuarie, dirijat de Cristian Mandeal şi avându-l ca solist pe japonezul Takashi Shimizu, cu Simfoniile nr. 29 şi 40 şi Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră, concert ce va fi urmat de multe altele. Orchestra de Cameră Radio a avut în program Concertul pentru clarinet şi orchestră K 622 tot în primul concert al anului, în seara de 11 ianuarie, urmând ca în serile de 25 şi 27 ianuarie să ni se ofere tot în Studioul de concerte “Mihail Jora” al Radiodifuziunii un adevărat regal mozartian – Simfoniile nr. 31 şi 40 şi Concertul nr. 24 în do minor pentru pian şi orchestră (dirijor Horia Andreescu, solistă Dana Borşan), iar cu Orchestra Naţională şi Corul Radio dirijate de Tiberiu Soare un pretenţios program vocal-simfonic cuprinzând motetul Exultate Jubilate, Simfonia concertantă pentru vioară şi violă (cu Mihaela Martin şi Nobuko Imai) şi Misa Încoronării.
Vom reveni, vom comenta aceste seri şi altele care vor fi destul de frecvente şi la noi, ca de altfel în întreaga Europă. Probabil că pot fi contrazisă, dar cred că la două secole şi jumătate de la naştere, Mozart este compozitorul cel mai popular din lume, în sensul profund al cuvântului. Şi în mod voit nu am spus “compozitorul de muzică clasică” cel mai popular. Pornind de la o realitate şi anume faptul că muzica mozartiană este plăcută de o largă categorie de public, Austria a făcut din portretul compozitorului un brand naţional, reuşind ca la începutul mileniului trei Mozart să fie asociat cu această naţiune mult mai frecvent decât OMV sau Erste Bank (scuzată-mi fie publicitatea implicită atât pentru bomboanele Mozart, cât şi pentru alte mărci a căror apariţie este ulterioară destrămării Imperiului).
Ceea ce deosebeşte acest an Mozart de anul Ibsen, marcat tot în 2006, sau ştiu eu care altul, este că la aceste concerte sălile vor fi pline cu sau fără o publicitate deosebită, cu sau fără eveniment. Probabil că şi acum, în 2006, Mozart rămâne personificarea excepţiei. Chiar fără “eveniment”, el va umple sălile. Probabil că în 1787, când Joseph Haydn scria rândurile ce urmează, prevedea într-un fel această evoluţie: “Dacă aş putea doar, scria el, să gravez în spiritul oricărui prieten al muzicii, dar mai ales în spiritele prinţilor acestui pământ, inimitabilele lucrări ale lui Mozart, să-i fac să le asculte cu înţelegerea muzicală şi emoţia pe care le aduc eu însămi, naţiunile ar intra în rivalitate pentru a avea pentru ele această bijuterie... “.