Chiar dacă uneori avem senzaţia că publicul românesc nu este un mare consumator de Mozart, că preferă producţia componistică a secolului romantic atât în sălile de operă, cât şi în cele de concert, nu putem ignora faptul că starea pe care o induce ascultarea muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart este inconfundabilă. Acea serenitate, acea limpezime, acea fericire eternă pe care o produce în sufletul auditoriului muzica pe care Mozart o scria în partiturile sale nu are echivalent.
În pofida aparentei sale simplităţi, muzica mozartiană ascunde o profunzime ce scapă uneori unei prime audiţii. Perfecţiunea scriiturii, bogăţia, originalitatea, noutatea permanentă a inspiraţiei sale, o sensibilitate de o acuitate ce nu a mai fost atinsă ulterior, forţa lui Mozart de a transcende schemele în interiorul cărora scrie contrazic parcă evidenţa faptului că Mozart nu a fost un revoluţionar sau un experimentator în muzica sa. El s-a mulţumit cu formele impuse de predecesorii sau contemporanii săi. Şi dacă putem considera că Haydn a fost un magician al muzicii instrumentale, trebuie să recunoaştem că Mozart şi-a găsit cea mai convingătoare exprimare în teatrul liric. Mozart rămâne unic, greu de clasat în istoria muzicii, descris de multe ori doar prin noţiuni precum graţie, rafinament, frumuseţe... Se spune deseori că fără Joseph Haydn şi evoluţia sa estetică, apariţia lui Beethoven şi o bună parte a romantismului ar fi fost greu de conceput. Mozart, însă, este cel care rămâne – chiar dacă fără urmaşi direcţi – unic, de neînlocuit...
Anul 2006, în care se aniversează 250 de ani de la naşterea lui Mozart este marcat în întreaga lume şi în mod deosebit la Salzburg, oraşul său natal, unde se vor monta în următoarele luni toate cele 22 de opere ale sale. Şi în restul lumii, creaţiile mozartiene vor fi programate cu predilecţie în repertoriile marilor săli de spectacol, concertelor adăugându-li-se expoziţii şi multiple lucrări de specialitate ce aduc noutăţi în diferitele aspecte legate de viaţa şi creaţia mozartiană.
2006 este şi anul Rembrandt, de la a cărui naştere se împlinesc patru secole, dar este dedicat şi altor personalităţi precum scriitorii Heinrich Heine, Henrik Ibsen, Samuel Beckett şi Bertold Brecht, pictorul Pablo Picasso, psihanalistul Sigmund Freud, descoperitorul Americii, Cristofor Columb şi lista ar putea continua.
Revenind la Mozart, pe care cel puţin iubitorii muzicii îl vor pune întotdeauna în fruntea acestei liste, anul Mozart este marcat în România în multiple feluri, atât de instituţiile de spectacol cât şi de mass-media. Opera Naţională din Bucureşti are în repertoriu în acest moment doar trei titluri mozartiene active – Flautul fermecat, Nunta lui Figaro şi Don Giovanni – , aşa că apariţia acestei noi producţii cu Cosi fan tutte este binevenită, completând cvartetul celor mai importante titluri de operă mozartiene şi oferind iubitorilor de operă bucureşteni de azi ocazia de a vedea pusă în scenă această atât de atractivă partitură mozartiană, ce se înscrie şi ea între paradoxurile creaţiei sale.
Dar pentru a înţelege câte ceva din acest paradox, să încercăm să plonjăm în epoca în care a fost scrisă Cosi fan tutte, în anul Revoluţiei franceze, când Mozart împlinise 33 de ani şi mai avea doar... doi ani de trăit.
La data de 4 iunie 1789, compozitorul primea din partea curţii imperiale de la Viena comanda unei noi opere pentru viitorul carnaval. Mozart trecea pe atunci printr-o perioadă de mari probleme financiare, despre care stă mărturie o scrisoare trimisă pe 12 iulie lui Michaël Puchberg: “Iată-mă într-o situaţie pe care nu i-aş dori-o nici celui mai rău dintre duşmanii mei! Şi dacă dumneavoastră, minunatul meu prieten şi frate, mă abandonaţi, eu sunt, atât din nefericire, cât şi din inocenţă, pierdut; eu, sărmana mea soţie bolnavă şi fiul meu.” Câteva decenii mai târziu, în plin romantism, o astfel de situaţie personală ar fi generat o creaţie impregnată de disperare. La Mozart însă, problema nu se punea astfel. Exact în acea perioadă, el a compus un Cosi fan tutte plin de vioiciune, tandreţe şi prospeţime. Premiera a avut loc la 26 ianuarie 1790, la Hofburgtheater.
Din cauza pretinsei imoralităţi a subiectului, muzica a trecut prin nenumărate adaptări începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe parcursul întregului secol al XIX-lea, subiectul fiind tratat în epocă de mai multe ori sub diverse înveşmântări mai mult sau mai puţin pudibonde. Mult timp neînţeleasă, privită chiar oarecum dispreţuitor în epoca romantică, această operă ne apare astăzi ca o urmare logică şi amară la Don Giovanni, scrisă de un Mozart în acea vreme abandonat de toţi, frumuseţea apolinică a muzicii contrastând cu amărăciunea subiectului.
Cosi fan tutte este scrisă pe un libret de Lorenzo da Ponte inspirat din numeroase surse, acoperind teritorii diverse. Se poate vorbi mai întâi de un teritoriu shakespearian, prin similitudinile de idei cu Furtuna, A douăsprezecea noapte sau Visul unei nopţi de vară. Ajungem apoi la un teritoriu francez, din care putem presupune că au fost preluate preocuparea pentru unitatea de timp şi de acţiune, parfumurile discret perverse, intrigile de alcov etc. Descoperim şi un teritoriu italian, goldonian, în amoralitatea dezinvoltă a Despinei.
Poate sună neobişnuit, dar Cosi fan tutte este o operă care audiată chiar în distribuţii modeste fascinează în sensul propriu al cuvântului, creând senzaţia unei călătorii halucinante. Pe de altă parte, Cosi fan tutte este o creaţie care a generat aprecieri contradictorii, pentru că mecanismul dramatic este în multe puncte oarecum forţat. Ceea ce fascinează însă la această operă este densitatea unei muzici sublime, care saturează efectiv spaţiul muzicalo-dramatic, transformându-se într-un elixir muzical care hipnotizează efectiv ascultătorul obişnuit.
Dacă tratamentul subiectului este mai mult decât tradiţional, decupajul şi versificaţia realizate de Da Ponte sunt magistrale. Ceea ce frapează la orice analiză este abundenţa (19 numere din 31), amploarea şi somptuozitatea ansamblurilor, fără echivalent în întreaga artă lirică, în care acea convenţie a operei care presupune exprimarea simultană a personajelor fiind depăşită cu eleganţă. Orchestra din Cosi fan tutte ajunge la o veritabilă apoteoză a suflătorilor, participând intens la desfăşurarea acţiunii din penumbra fosei, prin cântul clarinetului sau oboiului, prin volubilitatea flautului sau fagotului, prin intervenţia celor doi corni în Rondo-ul lui Fiordiligi... Deşi din punct de vedere vocal personajele aparţin tipurilor tradiţionale, iar scriitura este una ce privilegiază “echipa”, dacă putem spune aşa, există un rol care se distinge printr-o remarcabilă virtuozitate şi anume Fiordiligi. Infidelă ca Don Juan, dar purtându-se de multe ori opus acestuia, ea armonizează cu universul ei tot ceea ce atinge, înconjurată de sonoritatea instrumentelor de suflat şi conduce marele ei solo Per pieta până la lumina dragostei absolute. Totuşi, Cosi fan tutte va rămâne în memoria celui care o ascultă prin superbe ansambluri precum cvartetul “Di scrivermi” sau trioul “Soave sia il vento”. În aceste minute de muzică greu de descris prin cuvinte, se găseşte ceea ce ar putea fi privirea lui Mozart asupra sacrului.