Rămânând poate una din cele mai puţin cunoscute şi susţinute secţiuni ale artei contemporane româneşti, muzica nouă... cultă (ca să o desprindem cumva de cea... populară, care se încheie cu jazzul şi începe cu diverse curente ale muzicii pop) trece printr-un periculos proces de enclavizare.
Ieşirea acestei muzici româneşti cu mulţi reprezentanţi de valoare şi cu producţii pe măsură în afara graniţelor şi confirmările pe care ea le poate obţine astfel reprezintă una dintre soluţiile stopării acestui proces, de altfel singura în direcţia căreia se întâmplă lucruri semnificative la ora actuală. Din păcate, revin cu afirmaţii pe care le-am mai făcut, dintre intelectualii români care sunt altceva decât muzicieni, prea puţini sunt cei care se pot lăuda că au încercat măcar să asculte, dacă nu să înţeleagă muzica contemporană, mai ales în ultimii 15 ani în care viteza cu care alergăm inclusiv prin lumea culturală sau artistică s-a schimbat cu mult. Este nevoie de o anumită tihnă, dar şi de o oarecare cultură specifică a artei contemporane în general şi a artei sunetelor în special pentru a accepta, dacă nu neapărat a agrea valorile muzicii noi. Paradoxal, noul, nemaiîntâmplatul, ne jenează mai mult în zona auditivă, decât în cea vizuală şi constat la mulţi dintre cunoscuţii mei care se consideră intelectuali că dacă pot evita sau trece peste experienţa muzicii noi, o fac, fiind mult mai tentaţi de arta plastică sau de literature zilelor noastre.
Cu toată senzaţia vorbitului în pustiu, nu voi înceta să fac lobby acestei muzici, sfătuindu-i pe cei care nu au părăsit lectura acestor rânduri de la început din cauza subiectului să-şi propună o abordare a acestui teritoriu care poate oferi nebănuite satisfacţii cu lucrări pe care dacă nu le putem considera accesibile, ne pot atrage măcar prin tema, ceva mai familiară. Mi-am reamintit toate acestea, discutând cu autoarea despre poemul pentru orchestră de cameră şi recitator inspirat de un basm de Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Irina Odăgescu, lucrare scrisă în anul 2005 ca o comandă a primului festival londonez dedicat compozitorilor români, A Romanian Musical Adventure, care a început pe 15 noiembrie 2005 şi se va încheia pe 18 februarie 2006, cuprinzând 6 concerte ce conţin majoritar lucrări scrise în ultimele decenii de creatori români. Interpretarea acestei lucrări a fost semnată de ansamblul London Schubert Players dirijat de Florin Totan, recitatoarea fiind cunoscuta prezentatoare BBC Angela Rippon, versiunea în limba engleză a libretului pornind de la basmul românesc fiind concepută de John Gritten. Festivalul a fost conceput şi este condus de pianista de origine română Anda Anastasescu care este şi preşedinta London Schubert Players Trust şi a Fundaţiei “Silvestri”.
Deschiderea festivalului, care s-a petrecut la sediul Institutului Cultural Român din Londra a cuprins lucrări de Constantin Silvestri, George Enescu, Carmen Petra-Basacopol, Dinu Lipatti, Violeta Dinescu, Constantin Miereanu, Mihail Andricu şi Theodor Rogalski, în interpretarea ansamblului London Schubert Players, dirijor Hu Kun. În program s-au mai găsit concertele de la St. Peter’s Notting Hill, în care alături de lucrarea Irinei Odăgescu s-au cântat piese de Marius Herea, Luminiţa Spînu şi Doru Popovici, o seară de colinde româneşti la St. Martin in the Fields şi recitalul de pian al Andei Anastasescu la Wigmore Hall din Londra, cu un program Silvestri, Beethoven, Enescu, Chopin. Sub egida aceluiaşi festival, în seara de 26 ianuarie 2006 a fost programat tot la sediul Institutului Cultural Român un recital ce a cuprins Cvartetul de coarde op. 27 nr. 2 de Silvestri, Cvartetul de coarde op. 27 nr. 3 de Pascal Bentoiu, Aria şi Scherzino de Enescu şi Cvintetul cu pian de Tudor Ciortea, A Romanian Musical Adventure urmând să se încheie în seara de 18 februarie, cu un concert ce va cuprinde Cvintetul cu clarinet şi Sita lui Eratostene de Anatol Vieru şi Octetul de George Enescu.
Festivaluri ca acesta se mai întâmplă în Europa, muzica nouă românească trezeşte interesul în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii. Oare când vom fi oficial în Europa, după cum se anunţă, în maximum un an, această muzică românească va trezi interesul şi la noi? Sau sunt necesare şi altfel de eforturi?