Do not go gentle into that good night...

Ar fi multe lucruri despre care aş putea să scriu azi. Cartea lui Hélène Grimaud, pe care o citesc, de exemplu. Numărul mare de ecranizări în cursa pentru Oscar din 2015. Faptul că îmi scriu textul literalmente pe genunchi şi pe repede înainte, cu senzaţia din ce în ce mai acută că aşa e viaţa acum, high speed, fără opţiunea slow motion...

Dar mie mi-au rămas în cap versurile astea:
Pe măsură ce mi se rostogoleau în ureche, în sală, la Interstellar (un film cu multe concesii făcute comercialului şi câteva minute de o poezie subtilă, care compensează gloriosul happy ending american, previzibilitatea, neverosimilul etc.), ideea de furie, de revoltă în faţa sfârşitului, a necunoscutului, a spaţiului neîmblânzit de raţional se sculpta, şi ea, în întuneric, aluneca de pe ecran şi trecea în colecţia mea particulară de imagini, de sunete şi sens.

Am mai scris despre Dylan Thomas. Ba chiar, dacă îmi aduc bine aminte, într-o cheie similară. And death shall have no dominion... Azi, însă, mi se pare fantastică vocea aceasta, tulburată şi tulburentă, care citea la BBC în anii '40, care se revolta cu acent galez, care-şi reclama o amprentă, un mix de vehemenţă şi ritm, de imagine în continuă disjuncţie cu validarea publică şi, totuşi, invariabil validată. Thomas se înscrie în seria rebelilor cu alură romantică şi priză la public, cu poveşti de dragoste ficţionalizate la nesfârşit şi mutate, apoi, pe hârtie (cum se întâmplă în volumul lui The Map of Love), cu versuri care ajung repede să facă parte dintr-un repertoriu colectiv. Acum, în anii 2000, ajung  şi în filme despre Cosmos şi singurătatea universală a individului, a speciei, a iluziilor speciei...

Citesc despre el, de câteva zile. Despre plămânii lui în continuă suferinţă, despre cele Douăzeci şi cinci de poeme din 1936, despre poza voită în solitar damnat, despre ceea ce el numea aventura lui amoroasă cu literatura... Citesc despre cum a fost comparat cu Swinburne (ceea ce mă încântă) sau despre cum l-a influenţat pe Larkin.

O imagine, spunea Thomas, e cu adevărat poetică dacă generează conflict. Revoltă. Dacă intră în polemică subtilă cu ea însăşi. Michael Schmidt vorbea despre imaginile lui poetice ca fiind un cocktail cu erotism, magie, elegie, al căror liant e personalitatea explozivă a poetului. E vocea lui (o aud, parcă, într-un sonor bruiat, permanent de tuse).

O voce care vorbea, în anii '40, despre rezistenţa la întuneric. O metaforă amplă, pe care o reducem prea des la un singur sens.
   
Sună bine. Chiar şi pe ecrane.