Care pe care

Unul din cele mai frumoase cadouri din ultimul timp a venit pe mail. Într-un ataşament. S-a cerut scanat de viruşi. Descărcat. Dezipuit. Aşezat frumos într-un fişier nou.

E un volum de poezie. Vine de la un prieten care a făcut, de curând, o pasiune pentru Dylan Thomas.

Aşa, dezambalat de fundele lui virtuale, îl frunzăresc cu la fel de mult drag de parcă ar fi un exemplar vintage, pescuit dintr-o librărie în care miroase a cărţi vechi.

Thomas nu face neapărat parte dintre damnaţii mei favoriţi. Mi se întâmplă să mă întorc la mitul, romanţios şi pe deplin magnetic, de altfel, al poetului tânăr, îmbibat de alcool şi de talent, în diverse alte variante biografice. Am de unde alege. Cumva, Dylan nu prindea niciodată o revizitare.

L-am recitit dezlânat. E, poate, singurul poet din Wales care-mi era familiar. Cumva, însă, îl încadram în categoria celor etern bântuiţi şi consumaţi de propria lor nefericire. Uite că nu-i chiar aşa.

"Ceea ce ne face să mergem mai departe, în pofida Ştii Tu Cui", spune Thomas, "e gândul la lucrurile simple pe care ni le dorim; e conştiinţa faptului că o să le avem, o să ni le cucerim în ciuda toanelor fiecărei zile. Eu cred că asta ne ţine, de fapt, în viaţă." Îi spune soţiei lui, Caitlin. Îi spune într-o scrisoare.

Există un poem care a ajuns să-mi placă foarte mult. Unul în care Thomas se ia la trântă cu moartea, cu urâtul, cu furtunile care muşcă din limanul unei vieţi. A lui. A lui Caitlin. A ta. A mea. Le aboleşte. Le interzice cu un orgoliu feroce, cu o încredere nebună. Frumoasă, dar nebună. E o utopie incredibil de puternică - o lume în care nimic nu se strică, nu moare, nu e pierdut pe veci. O lume fără dureri.

Departe de a fi idilică, imaginea e o combinaţie de teroare şi Cetate Ideală, de proiecţie într-un viitor dezirabil, dar inexistent. Într-o realitate nu virtuală, ci, pur şi simplu, hazardată, la care, însă, unii dintre noi nu se îndură să renunţe.

Nu e original, dar e scris cu furie, cu dureri multe, probabil, cu intuiţia unei lumi magice, interioare, imaginare, în care suntem liberi să reinventăm un Univers neinfestat de noxele Nimicului, ale Pierderii, ale Înfrângerii. Un loc în care suntem în siguranţă. Cu toate iubirile şi momentele noastre frumoase. Cu toate gusturile, ploile, straturile de bronz şi stelele după care am îndrăznit să întindem mâna când eram mici. Departe de ulceraţiile care, cu vârsta, ne fac să ne ţinem mâinile în buzunare.

Limanul. Nu Edenul, ci limanul vieţii pământeşti. Sălaşul. Borta în care te poţi ascunde de toate relele. Gaura de şarpe în care nu te găseşte nimeni.

Simplu şi imposibil. Ca un templu de iarbă al trufiei omeneşti care se încăpăţânează să-şi apere fericirile cu ghearele scoase. Împotriva oricui. A orice. Inconştient. Conştient.

M-am abţinut de la orice asociere livrescă. De la orice pedanterie intelectuală. De la orice ar fi lezat imaginea ca atare.

They shall have stars at elbow and foot;
Though they go mad they shall be sane,
Though they sink through the sea they shall rise again...

Nu e nici paradisiacă, nici apocaliptică.

Moartea şi iubirea. Care pe care.

Faith in their hands shall snap in two,
And the unicorn evils run them through;
Split all ends up they shan't crack;
And death shall have no dominion.

Am mestecat-o încet. I-am scanat toate colţurile de sens. M-am extras din cercul scepticilor resemnaţi. M-am sustras optimiştilor înspăimântaţi de finalurile triste.

Lumea din capul tău. Tămăduitoare şi grozavă.

Am citit-o din nou. Şi am ţinut pumnii strânşi.