Tablao flamenco

Nu-i văd degetele. În afară de momentele în care şi le înalţă semeţ în aer, ca pe crenelurile unui castel din iluzii (ca mai toate castelele din Spania, ar spune francezii),... nu-i văd degetele.

Nu a fost cea mai bună dintre ei. Nu cea mai rapidă. Nu cea mai violent stăpânită de muzica din care-şi întrupează un limbaj propriu, unul din paşi rapizi şi încruntături trufaşe, din felul în care-şi desface mantón-ul, îl învârte în aer, îşi face din el aripi de fluture şi le atinge, parcă,... de lună. Eu pe ea, însă, am s-o ţin minte. Pe prima bailaora.

Sefardă. Maură. Sefardă. Gitană.

Cu aripi ca de fluture.

Le deschide larg când din pieptul cantaor-ului gâjâie ritmul sacadat al poemelor lui Lorca. O invocaţie a spiritului care, cu puţin noroc, îl va stăpâni pe bailaor-ul care va lua asupră-şi muzica aceasta, aproape urâtă, ca o unghie care zgârie melodia. Se numeşte cante jondo. Cântecul adânc (hondo), din inima gâtlejului, din genunile de simţuri ale fiinţei. Bailaor-ul îl urmează, ca o insectă bolnavă de lumină, mereu încurajat de guitarrista, de cantaori, mereu posedat de fărâma de magie a dansului - duende.

E plin de turişti. Americani, cei mai mulţi. Beau Coca Cola, vorbesc tare şi-şi pregătesc aparatele de fotografiat. Îmi dau senzaţia puţin ciudată de a fi intrat într-un clişeu de Hemingway.

O scenă mică. O scară de lemn şerpuind spre locul de taină unde aşteaptă bailaorii. Doi cocoşi desenaţi cu cretă, parcă, în spatele scaunelor unde se instalează curând guitarrista şi cantaorii. Două previzibile pahare cu manzanilla pe masa noastră. Nu ne-a plăcut.


Empieza el llanto
De la guitarra.
Se rompen la copas
de la madrugada.

Numai că e încă seară. Nu dau să mijească zorile, ca-n poemul lui Lorca, trezite de o muzică imposibil de înăbuşit. Din paşi şi ritm desenat în aer de degete, desenat în sunet de palme a căror bătaie caută să urmeze succesiunea paşilor, Tablao Los Gallos sună mai puternic ca engleza plină ochi de r-uri rulate, ca paharele de Coca-Cola, ca blitz-ul unui Nikon, ca şuşoteala mea, care mă tot ridic în scaun, să văd mai bine. Sună a... soleá, a alegría, a caña, a seguirilla, poate.


Sunt multe feluri de a dansa flamenco. Palos, le spun andaluzii. Stiluri bine definite de muzică, de mesajul poemului topit în mişcarea extrem de conturată a bailaor-ului, care-şi trăieşte explicit transa pe scenă. Domnul din rândul trei se îmbată cu bere, bailaor-ul cu cante jondo. Duende, într-un tablao din inima Sevillei? Show pentru turistul care mai bifează o experienţă andaluză şi pe ziua de azi? Amândouă, probabil. Exhibate cu o eleganţă şfichiuitoare, cu o spinare făcută arcuş, cu degete, picioare şi şolduri împrumutate de la fluturele lui Lorca, cel blestemat să se îndrăgostească de un gândac şi să danseze, chinuit, de unul singur...

Bailaora e şi ea o bucăţică de Romancero Gitano. Pentru mine, cel puţin, e fiinţa halucinantă cu păr şi carne verde, căreia-i cântă copacii, pe care o muşcă vântul, pentru care mor, în arenă, îngeri negri sfârtecaţi de tauri ameninţători ca nişte satiri, pe care o mângâie noaptea parfumată de mirt, nalbă şi şofran.

1922. Un Lorca tânăr urcă încet spre Alhambra, acolo unde are loc Concursul de Cante Jondo al lui Manuel de Falla. Şi poate-şi cântă singur, cu o bailaora ca aceasta în minte... Verde que te quiero verde. Verde viento. Verdes ramas...

În realitatea lui 2010, bailaora e îmbrăcată în roşu. Nu e foarte tânără. Are o căutătură atât de aprigă încât ai putea trăi cu senzaţia că o doare fiecare mişcare. Poate că o şi doare. Asta n-o face să se mişte cu mai puţină forţă. Nu-şi ridică rochia până la jumătatea pulpelor, sa-ţi repeadă în ochi o piruetă cum n-ai bănuit că se poate face. Nu emană senzualitatea focoasă a tovarăşelor ei iuţi şi mlădii ca şi ea. E altfel. Ea e altfel.

Prima bailaora are o graţie a ei, mocnită, care trece dincolo de forţa mişcării, de puterea cu care se lipeşte tocul de sunetul rupt din gâtul cantaor-ului.

La jumătatea dansului, printre volane roşii, zvârlite spre genunchi fără să-i depăşească vreodată, vezi calamitatea iţindu-se ca un gândac greoi printre tălpile ei. În furia dansului-poem, i s-a desfăcut şiretul şi acum şerpuieşte în voie, ca o limbă de şarpe, negru şi ispititor, pe lângă mişcarea de neoprit a gleznelor.

O să cadă?

Ochii ei nu privesc nici o clipă podeaua. Ea pare a fi undeva mai sus, cu mâinile dansând în umbre pe un perete alb, vârstat de doi cocoşi gata de luptă. Los Gallos... Bailaora caută lumina. Bailaora e fluturele.

Dar oare ştie?


Cantaorii nu se întrerup o clipă din cânt, din ritmul prins din aer de palmele care se lovesc psalmodic. Privirile lor sunt lipite de umbra neagră, fatală, poate, a şiretului. Dar nu e nimic de făcut. Bailaora dansează.

¡Oh pena de los gitanos!
Pena limpia y siempre sola.

Bailaora nu poate fi întreruptă.

Nu a fost cea mai bună. Mai puţin tânără. Cu farmece pe care nu le lasă prea mult să cheme, din rochia ei închisă până în gât. Nu mai mult decât o face dansul. El o trăieşte, parcă, timp de 10-15 minute, cu un orgoliu superb şi pe deplin neruşinat, în ritm de guajira, sau de tiento, taranto, cine să le ştie...

Nu a privit niciodată în jos. Şi-a terminat dansul în sudoare şi glorie semeaţă ca privirea ei, cu degetele în aer, aproape de crestele cocoşilor de pe perete... Îmblânzit, şiretul desfăcut îi dormita inofensiv în jurul gleznei. Fluturele şi gândacul.

Încă o gură de manzanilla. Tablao flamenco, vara lui 2010. Sevilla. Lorca. Andaluzia. Romancero gitano...

Eu cred că bailaora nu a căzut pentru că nu i-a fost, nici o clipă, teamă.