Kolea,
Mă obişnuisem cu lumea în care m-ai lăsat. Nu credeam că ceva neobişnuit mi se poate întâmpla, desigur, în afara celor scrise de tine. Ba, uite că da. Nu dorm nopţile, de zile nu mă întreba. Nu mai sper nimic. Nu am unde să fug. Pretutindeni, creaturi cu fundul sudat în fotolii mă ameninţă cu moartea. Ce să fac?
Îmi cer iertare că te tulbur; cum te ştiu, oare prin ce mai treci şi tu, pe-Acolo?... Nici troică iute ca viforul nu mai ai, nici clopoţei, nici vânt - cum să te vindeci. Măcar ai ajuns la steluţa aia îndepărtată care-ţi clipocea în cap? Luna, o vezi? Ai înţeles vidul cuantic? Sau, şi pe-Acolo, ai dat de inflaţie cosmică, haos în expansiune, ruperi spontane de energii..., mă gândesc că asta m-aşteaptă şi pe mine, ca pe orice clasic.
Bunul meu Kolea, sunt o structură prea complexă nu numai pentru creaturile cu care m-ai pus să împart aceeaşi scenă de teatru, dar şi pentru gură-cască, publicul, cei care ascultă poveşti ca să-şi zică intelectuali. Chiar şi acum, foarte puţini cred că tu ai vrut ca eu, Hlestakov, să fac o farsă. Ţi-ai dat sufletul ca să-i faci să priceapă că sunt un băiat cinstit, comparat cu fiarele la care m-ai aruncat, că n-am vină. Mi se dau bani, onoruri, femei, eu nu cer nimic. Am datorii, e drept, dar vreau să iau bani cu împrumut, sunt un personaj pozitiv, Dumnezeule, nu sunt un profitor; în schimb, ei, cu toţii, sunt corupţi, îmi vâră bani peste tot, de sub pat ies bărbaţi cu punguţe doldora, mă mângâie, da, sunt beat, nu mai ştiu să-i deosebesc de femei, de femeile din patul meu, mame sau fiice; perfide creaturi sunt femeile, Kolea, ce dreptate aveai, îmi dau tot ce vreau ca să tac, am talent, le biciui cu inteligenţa mea, că de aia m-ai botezat Hlestakov - cel care biciuie. Îmi plăcea joaca asta. Nu sunt nici infernal, nici misterios. Mă avântam ca să le miros felul de-a fi, ah... dar, nu mai am cu ce, e groaznic... s-a dus nasul pe care l-am moştenit de la tine, nu-l mai văd pentru că s-a cărat în Lună şi praful se alege de toate nasurile care ajung acolo, le distrug cu sonde spaţiale, le fac poze en face, înfig steaguri în ele. Kolea, ce-ai făcut, ai distrus şi Luna cu imaginaţia ta! A încălecat-o pe deşelatelea Pământul.
Nu mă aşteptam, sărăcuţul de mine, să văd crescând creaturile imaginate de tine, ca ciupercile, pe tot globul. Pălării otrăvitoare cu gulere albe. Nu mai ştiu să le recunosc pe cele din ficţiune. Mi-e greaţă. Mă ia cu ameţeli. Mi se sfâşie cerul gurii de durere. Şi tac. Cât de puternic e diavolul care te-a chinuit şi pe tine, Nicolai Vasilievici Gogol! Uite, acum se răzbună şi pe mine, credeai că scrisul tău îl va ajuta pe om să se rupă de diavol. Naiv mai erai, nu degeaba ţi-a zis bunicu-tău, ucraineanul, tî hohol! Nu ţi-a convenit. Ai schimbat repede porecla şi ţi-ai zis Gogol.
Ce-am râs când am aflat că un alt puşti de 9 ani l-a convins pe bunicu-său, Edward Kasner (un mare matematician), să numească 1 gogol cifra 1 urmată de 100 de zerouri. Ai ajuns celebru, Kolea, zău aşa, 10 la puterea gogol are atâtea zerouri câte-ncap într-o cameră, şi, fiecare are camera lui în minte. A unora e pentru supravegherea altora. Apoi, dintr-o eroare, gogol a ajuns google. Băieţii ăia doi, Larry Page şi Serghei Brin, au vrut ca născocirea lor - o planetă de informaţii - să se numească gogol, dar Sean Anderson, un alt student, l-a scris greşit la registratură şi a ieşit google. N-ai avut baftă, ai avut şi tu parte de o farsă. Dacă ţin minte, şi tu o încurcasei cu alegerea numelui Akaki Akakievici - un oarecare funcţionar care avea o manta. Ţi-a zis-o Dostoievski: de-acolo, de sub mantaua aia a lui Gogol am ieşit cu toţii!
Kolea, chiar şi-acum, după atâta timp, faci ce vrei cu mine. Ba sunt distrus şi mor, ba m-apuc să-ţi povestesc aiurelile apărute pe glob după plecarea ta, încep una şi n-o duc la capăt, mă schimonosesc pe zi ce trece, ajută-mă. Apără-mă. Nu mai pot să-i sufăr pe toţi înalţi-funcţionarii ăştia, hoţi superiori care au nevoie de mine. Vorba ta, nu mai accept viaţa asta. Mai bine-mi dădeai foc în noaptea aia de februarie, în 1865, când ningea, era totul alb şi-apoi s-a făcut negru.
Nu mai rezist în corupţia asta. Nu mai au nicio frică de mine, Kolea. Cred că n-au avut niciodată, dar se prefăceau mai respectuoşi. Vor numai să-şi spele mutrele cleioase de mine, mă trimit la dracu' să-i spun că sunt curaţi, ca el, ca dracu', să-i laud, au interese patriotice de grup, sunt organizaţi, în cercuri, publici sau privaţi, activi sau pasivi, mă intimidează. Sunt puternicii zilelor negre în care trăim, că nopţile sunt albe sub comanda lor.
Ce-ai mai hohotit când ţi-a povestit Puşkin cum a fost luat drept trimisul ţarului la Tiraspol, când el, bietul, era trimis în exil. Sau, cine să mai ştie ce-a fost şi-atunci. L-ai iubit mult pe Puşkin. La moartea lui ai zis că tot farmecul vieţii tale s-a dus, că nu poţi face nimic fără el, nu scriai un rând fără să-l ai pe el în faţa ochilor. Ţi-a căzut pana. Ţi-au băgat lipitori în nas. Ţi-au distrus mantaua. Ai luat-o razna la nici 40 de ani.
El, Puşkin, ţi-a băgat în cap să scrii Revizorul. Tot el ţi-a dat ideea să scrii ghidul spre Paradis al Sufletelor moarte. Ai crezut şi despre mine că pot fi vreun ghid? Pentru cine? Vorba altui poet: nu mai pot să continui, E RĂU. Am aflat, din planeta Google, că ai declarat cu toată convingerea cât de fericit ai fi fost dacă s-ar găsi atâtea molii care să roadă toate exemplarele cu Revizorul. Caută-le pe-Acolo şi trimite-le. Să mă roadă. Dar nu din pricina victoriei sau împlinirea vreunei misiuni de salvare morală prin opera ta... La bună vedere, Nicolai Vasilievici!
Al tău, Ivan Alexandrovici Hlestakov